miercuri, 27 aprilie 2016

Scrisorile condamnatilor la moarte


"Gianna, fata mea iubita,
Este prima si ultima scrisoare pe care ti-o scriu, si ti-o scriu tie in primul rand, in aceste ultime ore pentru ca stiu ca voi continua sa traiesc, prin tine.
Voi fi impuscat la rasarit, pentru o idee pe care tu, fiica mea draga, intr-o zi o vei intelege pe deplin.
Sa nu plangi niciodata pentru lipsa mea, asa cum nici eu nu am plans: Tatal tau nu va muri niciodata,el te va iubi mereu la fel de mult cum te iubeste acum si cum te-a iubit din momentul in care te-am simtit in pantecul mamei tale.
Stiu ca nu voi muri, pentru ca mama ta va fi si tatal tau. Revarsa asupra mamei tale toata dragostea pe care o porti pentru mine. Pentru ca in inima ei va intra tot sufletul meu atunci cand imi va parasi corpul.Ea va avea grija de tine , te va saruta si mangaia din partea mea.
Daca ai stii cate lucruri as vrea sa iti spun, dar in timp ce scriu gandul meu fuge, galopeaza in viitor, un viitor care pentru tine va fi, trebuie, sa fie fericit.
Sa fii mereu mandra de moartea tatalui tau. "
   Paolo Braccini, 36 de ani, profesor universitar la Torino, indeparatat de profesia sa din cauza ideilor antifasciste a intrat intr-un grup de partizani pentru a lupta impotriva fascismului.Arestat pe 31 martie 1944 si executat pe 5 aprilie la Poligonul National Del Martinetto.

Aceasta este una din multele scrisori publicate in cartea " Scrisorile condamnatilor la moarte a Rezistentei Italiene" scrisa de Piero Malvezzi.
M-au cuprins fiorii si lacrimile, lacrimi mari,sarate,  pline de durere si  in acelasi timp de drag pentru acesti oameni curajosi. Un tanar de 18 ani spunea in scrisoarea adresata fratiilor sai mai mici: " Deasupra trupurilor noastre neinsufletite, veti construi farul Libertatii! "
Frumos gand, superb as spune. Daca unui tanar de 18 ani i-as cere sa faca acelasi sacrificiu astazi pentru a cladi Farul Libertatii, m-ar trimite la naiba. Nu toti, desigur. Sper.





Pe drumurile patriei...















...fredonand melodia asta foarte vesela:



sâmbătă, 16 aprilie 2016

Familia Karnowski

 

    Tin legatura de multi ani de zile cu profesoara mea de literatura greaca, latina si italiana din liceu, Alessandra, insa cei dragi o numesc Sissi.
   A fost si va ramane mereu precum un inger pazitor care cu un har iesit din comun ma indruma si ma sfatuieste. Cred ca Benigni ar ramane uimit de cum reuseste ea sa citeasca si sa povesteasca Divina Comedie a lui Dante Alighieri cu toate ca ea nu o face precum Benigni in fata miilor de persoane adunate in piata Santa Croce din Florenta, ci intr-o clasa cu doar o mana de oameni. Ne trecea prin toate emotiile posibile si o vedeam obosita la sfarsitul orei. Se implica mult, poate chiar prea mult.
   La inceput vorbeam prin telefon acum, insa, s-a modernizat si imi trimite mailuri. Conversatiile noastre se concentreaza cel mai mult pe literatura. Cateodata mai glumim si spunem ca suntem ca si programele acelea vechi de radio sau de televiziune unde se discuta despre carti si sa se dadeau sfaturi si pareri despre una,alta.
    Ei bine, mi-a spus: "Draguto, am terminat de citit de cateva zile un roman pe care il consider superb pentru frumusetea si compania pe care o ofera. Se intituleaza Familia Karnowski si este scrisa de Israel Singer, un evreu polonez care in timpul ascensiunii politice a lui Hitler a reusit sa mearga in Statele Unite si a murit, pe urma, in anii '40. Cand vei avea timp si chef, sa-l citesti si sa revii cu pareri."
   L-am citit chiar ieri, intr-un suflu, de dimineata pana s-a inserat in parcul de langa casa. Il stiti pe Isaac Singer, scriitorul premiat cu Nobelul pentru Literatura in '78? Ei bine si eu stiam doar de el si credeam ca este imposibili ca cei doi frati sa fie atat de legati din punct de vedere emotiv si spiritual si haruiti in acelasi timp, de un talent literar enorm.

   Cu un stil putin predispus sentimentalismului, Israel Singer, a scris o opera epica si corala, care abordeaza magistral tema identitatii individuale si colective a poporului evreu. Descrierile lui Singer sunt clare, locurile si personajele sunt descrise cu maiestrie. Trei generatii Karnowski atraverseaza epoca moderna cu dorinta de a-si realiza fiecare dintre ele propria viziune a identitatii evreiesti. David Karnowski a plecat din Polonia lasand in urma comunitatea veche si inchisa pentru a-si realiza visul de intelectual progresiv in mediul cult si laic berlinez. Fiul sau, Georg hoinareste dezorientat in lumea originii lui si se integreaza cu greu intr-un final, insa nu se insoara cu o evreica si nici nu indeplineste dorinta tatalui de a fi : " evreu in casa si om crestin pe strada". Ultimul personaj este nepotul, Jeorg, adolescent in timpul afirmarii principiilor naziste .Nici evreu, nici arian, orbit de dispretul pentru originile paterne si batjocorit de arienii din Berlinul de atunci, Jeorg intruchipeaza oarecum coborarea in iad: lipsa identitatii.

O carte care m-a imbogatit.





Mai jos fotografii din parc  































Linistea dintre munti


Dupa atatia ani petrecuti pe malul marii, o mare calma uneori si infuriata cumplit alteori.

Dupa atatia ani petrecuti in poala Toscanei unde m-am simtit atat de iubita si mangaiata.

Daca cineva mi-ar fi spus: " Vei locui la munte departe de galagia si vorbaria din oras!" i-as fi raspuns ,fara ezitare, ca e nebun.

 Linistea absoluta ma speria. Acum, insa, daca nu aud ciripind pasarelele dis de dimineata parca ziua nu a inceput cum se cuvine, iar seara ador sa ascult fosnetul frunzelor din copacul din fata casei sau picaturile pe geam atunci cand ploua. Cantecul naturii este  atat de clar si raspicat, iar muntii au darul de a se arata diferit in fiecare zi.
Daca cineva mi-ar spune sa merg sa locuiesc intr-o metropola, i-as raspunde, fara ezitare, ca e nebun.