joi, 11 august 2016

Dragostea vieții




    Spaniolii sunt nespus de primitori. Nu pot spune că i-am cunoscut pe toți dar pot să vă povestesc că am fost acasă la bunica unui prieten unde am fost primită cu dragoste. Am fost la o doamnă de 76 de ani în ochii căreia viața țâșnește cu forță, în fiecare zi. O femeie care a rămas văduvă și a trebuit să crească cei 5 copii singură. Consider că e greu să crești unul singur în doi, dar mai cinci singură. 
   O doamnă care a ridicat două case din nimic. Pardon, nu din nimic, ci străduindu-se, muncind din greu, fără să se abată de la drum, fără să-și plângă de milă, fără să ceară ceva ,cuiva, niciodată.
   Mi-a povestit că a cunoscut dragostea vieții sale pe plajă pe vremea când ea era(și încă este spun eu) frumoasă și cochetă. În discuția noastră mi-a întărit idea că poveștile de iubire cu dragostea vieții mereu se sfârșesc prematur într-un mod sau altul. I-am mărturisit că am cunoscut dragostea vieții mele,însă nici nu l-am văzut, nici îmbrățișat vreodată și nici nu cred că voi mai avea vreodată ocazia căreia, trebuie să recunosc, i-am dat cu piciorul cu ani în urmă. I se părea paradoxală chestiunea asta însă fără a intra în detalii mi-a povestit că lucrul important e că trăirea aceea unica rămane a mea, precum senzația de a fi fost măcar o dată-n viață în sintonie și completată în întregime de cineva, iar restul e iluzoriu. O fi așa sau nu, habar n-am. Ceea ce știu e că timpul nu poate fi dat înapoi, iar regretele nu își au rostul.

   Pe urmă mi-a mai povestit că pe vremea lui Franco ducea o viață plină de lipsuri și că se întristează când vede că situația politică în Spania nu merge pe calea pe care ar fi sperat ea să meargă. Nu pentru ea, ci pentru copii săi, pentru nepoții săi. 

  Lucrul acesta îl văd și în Italia, corupția, minciunile, nepăsarea duc țara aceasta pe un drum la capătul căruia se află o prăpastie. Să fie oare o idee prea pesimistă ? Trebuie să ai o tărie de fier și o viziune utopică a realității pentru a crede că peste ani totul va fi mai bine, mai perfect, mai nu știu cum și se vor rezolva lucrurile de la sine. Nu cred. Chiar alaltăieri citeam că în Scoția a ajuns pe insula Lewis o platforma petroliferă, o știre alarmantă. Sub știre un tip comenta zicând : Ce știre inutilă. Și așa e departe, îi in Scoția. De ce să mă doară pe mine capul ce se întâmplă în marea ăluia.
Încă continuăm să ne uităm în jurul casei noastre iar dacă în afara casei totul se prăbușește ne doare-n cot. Nu pe toți desigur, căci altfel ne-am fi dus naibii cu mult timp în urmă, însă multă lume, prea multă.
   Bunica Cristina știe însa cum să-mi alunge aceste gânduri imediat cu o Paella excepțională din care am savurat fiecare aromă, condiment și ingredient. Pusese pe masă tot ceea ce avea în frigider cu tot dragul și grija ca nu cumva să ne lipsească ceva, ca nu cumva să ne ridicăm de la masă flămânzi. Bunătatea este lucrul cel mai important, iar ochii mi s-au umezit văzând-o atât de bucuroasă și împlinită.

  Ziua următoare am mers cu ea la cumpărături. A mers repede, decisă, ca și cum ar fi o chestiune de viață sau de moarte să ajungem imediat la piață, un obiectiv de atins neapărat, pe când eu mergeam în urma ei, mai alene, uitându-mă în stânga și în dreapta la clădiri și la oameni, cu mintea plină de gânduri.




O fotografie de la geamul apartamentului din tinerete al bunicii.  

4 comentarii:

  1. am vazut ca Max Peter a distribut postarea ta pe FB si am intrat sa citesc...si bine am facut!
    cata emotie in ce ai scris, cata acuratete in portretul bunicii pe care acum l-ai creionat in cuvinte, poate o vei face si in imagini :)
    cat despre dragoste...norocsi cei care o intalnesc macar o data in viata!
    multumesc, Vera!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bunica se numeste Cristina si e o superbitate de Femeie. O data mi-a spus ca nu ii place sa ia metroul caci sub pamant e intuneric si are senzatia ca nu vede unde merge.Stiu ca m-am amuzat copios.

      De altfel ma bucur sa te revad aici draga mea. Am sa iti marturisesc ca ma simt cam singura pe blogosfera decand tu, Carmen si altii s-au retras. Va duc dorul.

      Ștergere
    2. sa stii ca si eu gandesc asa despre metrou :))
      si mie imi lipsesc cativa oameni cu acre am rezonat aici, imi lipseste acea comunicare diferita de Fb unde totul se rezuma la un like si cat mai putine cuvinte...nu prea e stilul meu...
      incerc sa gasesc modalitatea (timpul) de a ridica din nou capacul cutiutei mele...ma bucur ca nu ai uitat-o :)

      Ștergere
    3. Draga de tine!
      Ma voi bucura nespus cand o vei face!
      Cat despre timp ce sa spun,nici eu nu am cu carul, insa uneori pur si simplu simt oarecum nevoia de a asterne in scris gandurile mele.

      Ștergere