miercuri, 31 octombrie 2012

Idei...

Idei dintr-un proiect la care lucrez cu mare bucurie...Cum timpul va fi mai bland, am să-l fac. Voi reveni cu imagini...
Vă îmbrățișez,
Vera


duminică, 28 octombrie 2012

A fost o seară magică (2)




video



Ob-La-Di, Ob-La-Da- The Beatles
video























A fost o seară magică

video


A fost o seară magică. Omul pe care-l iubesc lângă mine și vocile acestea de îngeri care îți redau speranța că frumosul poate triumfa, că, iată, cultura mai are o șansă. Și totul într-o atmosferă dumnezeiască. A fost o seară magică...


P.S. Scuzați pentru calitatea video-ului.




duminică, 21 octombrie 2012

Minunăție de weekend

Ne suim în mașină și mergem la lacul acela lângă munte unde zici că ai o cabană care de fapt a fost a bunicii și la care nu ai mai fost din copilărie. Și mai zici că ai vrea să pregătim fasole cu cârnați că ai mâncat atunci la mine când ai fost și ți-a plăcut. Bun, bun.
Ne-am plimbat cu barca, am vâslit, am ascultat muzici la radioul nostru de buzunar, am râs, am povestit câte-n lună și-n stele...
Ne-am întrecut la tăiatul lemnelor sau mai degrabă la ciopârțit. Așa faci și cu pacienții când îi operezi?, te întreb. Râdem amândoi...
Intrăm în cabană, dar când colo nici aragaz, nici sobă, nici nimic. Clar s-a întâmplat ceva din copilărie până acum. Am găsit în schimb un reșou bătrân cât vârstele noastre puse la un loc și am făcut pe ăla fasolea. Asta ca în vremea studenției, în care zici că fierbeai crenvuști la ibric cu fierbătorul electric.
 Nu mai trebuie să spun că s-a înserat și fasolea încă nu era gata. Ne-am mai amuzat să ne luăm gândul de la foame, am suflat cât ne-au ținut plămânii în șemineu până s-a aprins cu greu focul, tu ai cântat la ghitară, iar eu am dansat  în rochia hippie cu flori făcută în Bangladesh...
Iar astăzi am făcut o drumeție pe munte și prin pădure...












joi, 18 octombrie 2012

Scari si profesionisti


Am mers azi să depun un proiect, bine-dispusă, chiar bucuroasă. Asta până am intrat în clădire și am început să urc scările...Am ajuns la birouri cu limba de un cot. Ca așa e, evoluăm, evoluăm, fără să conservăm și vechile cunoștințe. Că doar la ce îmi trebuie?Doar eu sunt  buricului pământului. Sau nu? Hmmm...Da, maniaci erau ăia din '700 care proiectau scările în așa fel încât să poți să le urci și să le cobori de 100 de ori fără probleme. Adică dacă făceau o clădire cu 3 nivele, la primul nivel scările aveau  o anumită dimensiune, iar  gradual dimensiunea asta devenea mai mică și scările mai lejer de urcat. Urmăreau un raport gândit și calculat.
Dar azi dă-l naibii de raport. Ce contează că ajungi cu limba de un cot? Apoi ca femeie, să te ferească sfântu  să fi și gravidă în luna a șaptea și să ai și vreo trei-patru plase de cumpărături după tine că fi sigură că până ajungi unde trebuie pe scările alea ai născut de trei ori...
Și asta doar așa, să ne reamintim de profesioniști, plini de diplome, cu 10 facultăți,  așa de docți că au devenit de fapt niște idioți. Dar asta e altă poveste...Hai să ascultăm mai bine o piesă.



marți, 16 octombrie 2012

Clănțăne dinții

Am găsit o imagine mai veche. Numai cât mă uit la ea și îmi clănțăne dinții...



Apropo, nu că-i mișto să mergi așa la cumpărături?...Deh, fără ochelarii ăia, outfit-ul n-ar avea nici un farmec...

Gandul meu de azi

Doamne, iti multumesc ca imi indrumi bine pasii.
Nu ma lasa sa cad din nou, iar daca voi cadea da-mi un avant sa ma ridic rapid inapoi pe picioare...






sâmbătă, 13 octombrie 2012

marți, 9 octombrie 2012

Eu, eu și-o umbrelă

A plouat mărunt, apoi un pic mai tare, apoi torențial. Și apoi s-a oprit. La fel ca mașina mea pe șinele de tren. Apoi a reînceput să plouă mărunt, apoi un pic mai tare și din nou torențial... Cândva cineva îmi zicea că și zilele de ploaie sunt frumoase. E de ajuns să iei o umbrelă.



Miros de asfalt umed, oameni care aleargă de colo,colo și se ascund de ploaie, o atmosferă liniștită, la radiourile din baruri cântă Lennon, bucuria să vezi și tineri adolescenți care se emoționează la cântul lui, ceai fierbinte care îmi încălzește mâinile și multe altele văzute de sub o umbrelă. Da, avea dreptate, și zilele ploioase de toamnă sunt frumoase....




luni, 8 octombrie 2012

E bine.

Mirosul de rufe curate mereu mi-a plăcut. Încă de mică, când mama întindea lenjeria de pat în curte, îmi plăcea să fug înainte și înapoi printre cearșafuri ca să capăt și eu prospețimea lor...
În camera de pictură/fotografie, acum că jaluzelele sunt trase, intră o lumină divină și 10 role de film așteaptă rostogolindu-se pe masă...
Pentru că strugurii atârnau grei de vie, pe cei care au mai rămas, i-am făcut la pachet într-o plăcintă uriasă...
Iarba crescuse și prin alocuri sugruma câteva flori așa că i-am venit de hac cu mănuși uriașe de grădinărit...
Și cu toate că astăzi nu am stat nici un minut, mă simt odihnită și bucuroasă.
Da, e bine acasă...

joi, 4 octombrie 2012

Cum a fost ziua de ieri

 Am fost întrebată dacă aș putea să fac o prezentare despre barocul italian în arhitectură. Zic că da, sigur, cum să nu. Fără să iau în considerare faptul că  explicația barocului în franceza stricată pe care o vorbesc eu, ar fi fost, poate, mai mult amuzantă decât interesantă. Dar la urma urmei, doream doar să nu rămână indiferentă. Vroiam să și-o amintească. Sau măcar o parte din ceea ce înseamnă arhitectura barocă italiană. Asta pentru că țin minte cum mi-a fost prezentată mie atât în liceu ,cât și pe urmă în facultate, de profesori de arte care aveau un buton secret. Cum intrau în clasă, apăsau butonul ăsta secret și ieșea cunoștința despre baroc, așa, ca produsele din supermarket pe banda aia rulantă.Rămâneai de cele mai multe ori indiferent, dacă nu aveai tu un interes personal...
În ziua următoare s-a întâmplat să mă trezesc târziu,am plecat cam șifonată, m-am dat cu mascara în oglinda retrovizoare, cu piciorul pe accelerație în timp ce un soare, rotund, gras și roșiatic se ridica tot mai sus, și mai sus...Am intrat în sală, în public majoritatea elevi de la un liceu artistic, mai o tanti curioasă, mai un necunoscut. Liniște completă. Emoții.
După o introducere rapidă, au urmat exemple al jocului mereu prezent in arhitectura barocă.
Surpriza omului din secolul XVII, îmbrăcat cu șosetele lui fine de mătase albe pân la genunchi, cu peruca pompoasă, cu un exces de fard pe față, un om pe care dacă l-ai vedea azi pe stradă, l-ai confunda cu Lady Gaga; ei, surpriza acestui om care atunci când vedea piazza Campidoglio din Roma, credea inițial are o structură pătrată. Doar că  în timp ce intra și parcurgea piața, observa, foarte minunat, că  e de fapt trapezoidală.
Înșelăciunea aceea vizuală care imediat în momentul următor venea descoperită, era foarte folosită.
La fel cum era gluma artistului. O glumă care n-are nici-o treabă cu emisiunile astea în care se joacă fel și fel de feste. Aia cred că numa gluma nu e când , după ce te face să devii isteric,vine un bufon și-ți zice: Hahaha, era o glumă. Acum râzi fraiere!,haha, iar nefericitul e mai  degrabă  în stare să-i arunce un bolovan în cap,  decât să râdă. Gluma sau mai bine zis jocul ,în arhitectura barocă,era inteligent și avea scopul de a transmite ideea că totul e aparent, că viața e efemeră, că convingerile omului sunt ușor de dat peste cap...Iar dacă cei prezenți acolo au rămas măcar cu ceva, sunt mulțumită.
Mă  întorc  la hotel.Mă schimb fuga,fuga în trening și adidași și plecăm la o drumeție în parcul-pădure Bois de Bologne. Ce emoție, ce energie, ce parfum și aer proaspăt în acest loc. Ce mult mi-am dorit să ajung. Și ce cromatism lasă toamna în urma ei. Mă bucur ca un copil să pot mirosi flori pe care le-am văzut doar prin revistele de grădinărit, iar tu mă privești duios.
Am ajuns și la grădina lui Shakespeare, numită așa nu pentru că ar fi fost el pe acolo,ci pentru că au încercat să planteze din fiecare fel de plantă despre care vorbea el în piesele sale. Asta da nebunie. Și ce nebunie frumoasă e le Jardin Shakespeare. Și ce frumos cuprind ochii tai căprui minunăția asta din jur...



luni, 1 octombrie 2012

Autism si alte ganduri







Am văzut aseară un documentar. Un documentar despre o mamă care s-a întâlnit cu fiul ei când acesta avea 11 ani; în prezent are 14. Un copil special, cu autism non verbal,dar nu din cauza asta spun că este special. Ei bine,  a fost plimbat la  doctori din țări diferite, de pe continente diferite,  l-au conectat o mulțime de  aparate, familia fiind una înstărită și-a permis fel și fel de lucruri.  Au primit tot felul de răspunsuri, că nivelul la care creierul băiatului se află e acela echivalent al unuia de doi ani, că e retardat, că e așa și pe dincolo. Că cel mai bine ar fi sa îl bage într-o instituție unde să se ocupe de el. Părinții au refuzat și au continuat încercarile. Așa se întampla că  băiețelul, Keli, încet, încet a  început să comunice prin intermediul unei tăblițe cu litere. Unul dintre primele lucruri a fost:
                         Eu sunt real.

Știu că m-a zdruncinat și am  uitat să clipesc pentru un moment...
Nu sunt nici doctor, nici un om de știință, nici nu am răspunsuri, dar știu că dacă aș avea un copil ce aș dori pentru el, ar fi să aibă acea baza umană,dreptul de a se exprima fără teama, posibilitatea să îmi spună când e fericit, când e trist, să îmi spună că mă iubește când dorește asta. Și observ cu tristețe că azi ca azi lucrul ăsta e luat ,așa, de-a gata și nu e prețuit. Și de asta se întampla des ca noi ăștia, verbalii care trăncănim de dimineața până seara,  se întamplă des să spunem , de fapt, nimic...
Și mai observ că nu se acorda suficient de multă atenție și îngrijire acestor copii care sunt la fel de inteligenți ca ceilalți, daca nu cumva cât trei puși la un loc, care viseaza, care iubesc, care se exprimă. De altfel cred că depinde de noi să găsim o cale prin care ei să poată comunica, să-și îndeplineasca dorințele...
La gândurile astea a contribuit și toamna aceasta care smulge emoții din mine și le pune la loc, așa, în orice ordine vrea ea. Așa se face că de fiecare dată la sfârșitul toamnei devin o frunză plină de nuanțe de emoții diferite, toate amestecate...
Închei cu o poezie scrisa de Keli:


This boy had a golden hat.
The hat was magical. It could talk.
The boy did not have any voice. He had autism.
His hat was always with him.
His hat was lost one day.
Now he had no way of telling them his stories.
His mom and dad became sad.
They taught him spelling on a letterboard.
It was hard.
end