miercuri, 29 august 2012

Coco. Cocolean. Paradis


Îl adusesem acasă în urmă cu 12 ani. Era mic și năzdrăvan. Nu putea mânca morcovi întregi, nu putea ciuguli din ei, așa ca i-am dat pe răzătoare. S-a băgat cu capul în cutiuța cu morcov și dintr-un papagal cu căpșorul alb, s-a transformat într-unul portocaliu. Săracul, nu știa ce era în cutia aia.  Am râs pe burtă de el. Încă țin poza de atunci în portofel....
De altfel, l-am luat cu mine peste tot. Când s-a putut, iar când nu îl lăsam mamei.Îi tachina pisica într-un hal fără de hal, așa că de fie care dată când vorbeam, mă întreba cât mai e până vin să-l iau. Când intram în casă, numai gura lui se auzea. Se supăra crunt când îl lăsam singur, așa că îi lăsam pornit radioul, iar când veneam acasă saluta cum făcea ăla de radio. M-am chinuit mult timp până l-am învățat să vorbească. Iar el, în schimb, mi-a oferit zi de zi  o imensă bucurie și dragoste.
Iar acum s-a dus în paradisului păsărilor.Și mă umflă plânsul la gândul  că celelalte păsări poate nu-l vor înțelege, căci el vorbește limba oamenilor...
Dumnezeule, de ce nu m-ai luat și pe mine?

marți, 28 august 2012

Fotografie. Oncologie. Bine. Rau.



Cu ocazia renovarilor, am transformat camera de pictură si meșterit, într-o camera obscură. Se adună acolo o grămadă de sentimente. Când de nerăbdare, de dezamăgire când imaginile iasă foarte departe de cum vroiam eu inițial. Când de bucurie, de uimire când vezi cum în tăvița cu revelator pe hârtie apare imaginea, așa, treptat ca într-un vis...Soluțiile pentru developare le cumpăr de la  o doamnă care are un mic studiou în capătul celălalt de oraș.Aflasem despre ea de la un amic și am plecat acolo de îndată. Am căutat studioul, m-am tot învârtit pe străzi, m-a prins ploaia, fără umbrelă, m-am băgat sub acoperișul unei parcări. L-am sunat să-mi zică din nou adresa că poate am înțeles greșit și caut pe unde nu trebuie...
Când în final am găsit locul, o tanti micuță de statură și slabă mi-a deschis și m-a invitat înauntru. Studioul se afla într-un apartament duplex și șcria mic, în dreptul numelui, ”Studio fotografico”, iar eu, care văd ca un liliac, n-am văzut...
Ea  de meserie oncolog, specialistă în cancerul la sân zice că a renunțat la job și acum face altceva. ”Dar haide să îți arat studioul și să-mi spui ce ai nevoie” .
În timp ce îmi explica cantitățile de la soluții,  mă tot întrebam de ce a renunțat la meserie și s-a apucat de fotografie? Nu putea să le facă pe amândouă? Sau era una din categoria ălora care numără doar banii și pe pacienți nu dau doi lei? Dar n-am mai întrebat-o căci s-a oprit ploaia și am zis să plec până nu începe iarăși.
Ne-am mai întâlnit și pe urmă. Am vorbit despre lucruri. Printre care și despre faptul că atunci când te lovește boala, inițial,  nu știi încotro s-o iei. Te întrebi a cui e vina, după ce înțelegi că nu e a nimănui în unele cazuri, te întrebi de ce ție. Ce se va alege de tine, ce se va alege după tine. De copii, ce se va mai alege.Dar de bărbat...Apoi unii se mulțumesc cu înc-o zi, înc-o oră,  iar alții îl blesteama pe Dumnezeu pentru  nenorocirea lor..
”Obișnuiam să le povestesc mitul reginei amazoanelor, mai ales celor mai tinere, despre  Hipolita, care și-a tăiat sânul stâng ca să poată trage  mai bine cu arcul . Și nu era considerată nici-o mutilare, iar ea tot la fel de femeie a rămas. Până într-o zi când n-am mai putut să le spun nimic și nici n-am mai putut să văd cum pacientele intrau  în cabinet ca în locul în care le-ar fi fost luată toată esența și frumusețea  lor de femei.” Și a tăcut. Am tăcut și eu, sorbind încet din ceai și uitându-mă la fotografiile de pe pereți, multe dintre ele cu foste paciente, majoritatea alb-negru. Acum se ocupă cu prevenirea bolii prin fotografie, prin expoziții pe tema aceasta și fel și fel de conferințe adresate publicului larg. Zice că îi face bine și că vine acasă împăcată.
Am fost pe la ea astăzi. Mi-a mai arătat niște poze, printre care una, color,cu ea  de acum 10 ani. ” Am fost la un curs la Bruxelles cu ăștia de la clinică.Prima oară când am ieșit și noi din țară iar aia de la  aeroport au încurcat valizele și am plecat cu o alta.”...
Și așa s-a ales cu poza asta în sala de recepție a hotelului, îmbrăcată în rochia alteia, cu flori mari închise la culoare si volănașe de-un violet țipător...” Ăștia și cu bărbatămiu  făceau plecăciuni grotești: ” Respectele noastre,   doamnă Marcheză!”  și râdeau ca nebunii...iar eu abia mă vedeam în rochia aia, că mă vezi și tu cât sunt de îngrămădită...”
Am plecat de la ea râzând.


joi, 23 august 2012

Cartea neliniștirii




Cartea neliniștirii de Fernando Pessoa am văzut-o la un domn dintr-un grup de turiști pe care îi îndrumam într-o vizita la domul din Florența. Asta se întâmpla acum vreo șapte, opt ani. Aia era căldură adevărată. Să urci 414 scări până sus, la 40 de grade, cu trupa de turiști după tine și să vorbești până ți se usucă gâtul. Așa, de vreo patru, cinci ori pe zi. Erau drăguți și ne dădeau microfoane. Tare mișto mai erau  că n-apucai sa dai bună ziua și să te prezinți că era gata bateria. Cred că dacă ar fi să fac din nou asta acum, mi-ar ieși limba de un cot. Deh, bătrânețea, haha!
 La urcarea si coborârea până  la lanternă, stăteam mereu în urmă. Să nu pierd niciunu pe drum și să mă lipsesc de mâinile care ”din greșeală” ajungeau pe partea de la șold în jos. Așa se făcea, ca într-una din zile,  am văzut la domnul din față cartea asta în mână.
Am căutat-o , am cumpărat-o și am luat-o cu mine în vacanță în 2006. M-am dus singură în Tenerife, am închiriat o mașină și m-am plimbat cu ea pe insulă, să-mi limpezesc ochii cu locuri frumoase.
M-am oprit, era pe înserate, o briză grozavă și suficientă lumină cât să văd să citesc. M-a cuprins lectura, se făcuse deja întuneric, am aprins farurile și am continuat să citesc lângă mașină până mi-am amintit că o închiriasem doar pentru câteva ore și trebuia să o duc înapoi. Și până am intrat să semnez niște foi, mașina nu mai era unde o lăsasem. O închiriaseră deja la alții. Domnul de acolo mă întreabă dacă am uitat ceva în mașină. Da, zic, o carte, dar nu e problemă...
Am recumpărat-o abia acum. De data asta nu s-a pierdut pe nicăieri și nici n-am lăsat farurile de la mașină aprinse. Doar m-am bucurat în sfârșit de ea, de la cap la coadă, de o carte de-o mare profunzime...



luni, 20 august 2012

Come together...

...să zâmbim. mai altfel.  să privim departe. poate și cu un binoclu. să batem ritmul melodiei...Come together!






Gustărica de după-amiază...

...niște pancakes făcute cu lapte și ouă proaspete cumpărate de la domnul Renato...











miercuri, 15 august 2012

Delon. Fiat 500. Roșu. Rammstein. Amintiri




Am fost acasă în weekend. În weekendul în care majoritatea aveau liber și erau puși pe drum, iar Giusi, robotul de bord, a răgușit până am ajuns. ”Coadă : 1,56 km. Cauză: accident. Coadă: 3 km. Cauză: necunoscută. Coadă: 1,1 km. Cauză: necunoscută.” etc.etc
Am făcut șase ore un drum pe care de obicei îl făceam în trei. Dar a meritat. Senigallia, îmbibată în cultura, dansul, muzica și moda anilor cincizeci a fost grozavă.
Am stat la povești până târziu cu vecina, o femeie excepțională pe care n-am mai văzut-o de un car de ani. O cunoașteți și dumneavoastră. Am pus două imagini cu ea acum două zile.
 În copilărie mă ducea la un cinema drive in în fiecare vineri. Conducea o oră până la locul respectiv și se întorcea supărată rău când anulau un film și trebuia să ne întoarcem înapoi fără să vedem nimic. Și atunci punea la radioul din Fiatul 500, o mașină de-un roșu intens de te dureau ochii, numai Rammstein. Avea toate piesele lor.
 ” Am avut un iubit neamț, știi...Încă ne mai scriem, mai ne dăm un telefon, ne mai trimitem una, alta.  Am fost ca un fel de Romy Schneider si Alain Delon, doar că mai grași și mai urâți...De la el am piesele astea...”, povestea într-o seară întorcându-ne spre casă. Dădeam din cap de parcă știam cine erau Romy și Delon. Țin minte  doar că atunci totul mi se părea foarte mișto. Muzica complet diferită de ceea ce auzeam acasă și iubirea asta a lor, stranie, neîmplinită și chinuită...
Apoi începusem să dansez pe poante împreună cu partenerul la repetiții pe Rammstein. Profesorul de balet nu ne înghițea: ”Voi doi o să mă omorâți într-o zi.” Țipa : Oprește drăcia aia!, după care ne făcea să muncim ca niște măgari, așa, ca pedeapsă. Cred că a făcut infarct de atâta excitație și bucurie când am renunțat la dans , că n-am mai auzit de el...
Cât despre cei doi actori, i-am aflat și văzut de nenumărate ori la cinema-ul drive in unde puneau doar filme realizate  înainte de 80. Am trecut pe acolo anul trecut. În locul în care am plâns și-am râs privind fel și fel de filme montate impecabil, au făcut o benzinărie și un supermarket...Mare păcat...Barem amintirile au rămas, la fel ca filmele și piesele trupei Rammstein...




Miercurea tăcută/ Priviri către nu se știe ce
















Autoportret







duminică, 12 august 2012

sâmbătă, 11 august 2012

Ce obicei am (2)





























Biblioteci false și altele


Făcusem o specializare de design interior și scenografie. Cu serviciul, atunci vroiam să mă mut în România, mă chinuiam cu înființarea unei firme să nu depind de nimeni, una, alta, învățam noaptea sau când aveam o fărâmă de timp.La examen toate bune.
La primele lucrări eram plină de entuziasm. Da domnu, facem așa, punem noptiera acolo, peretele ăla făcut așa, celălalt altfel. Vă place? Da? Mă bucur...Ofertă de la rai, pentru o scenografie. Refuz, aveam alte planuri.
Pe urmă vroiam să fac lucrări cât mai mari. Buget la dispoziție, cifre cu 5 zerouri. Ore întregi în care nu reușeam să mă decid asupra unei biblioteci false. Știți dumneavoastră, cu cărți sculptate și pictate în așa fel încât arată ca o bibliotecă veritabilă. Doar că atunci când dai să iei o carte, surpriză, nu iasă de pe raft.
M-am oprit, m-am întrebat ce naiba fac. E asta ce mi-am dorit? Sa fac biblioteci false, sa îmi strofoc creierii ce nume de cărți să pun, ce să comand. Să fie cărți cu coperți contemporane, sau așa, vintage. Îmi plăcea să discut detaliile astea cu clienții respectivi, care aveau mai mulți bani decât Berlusconi, dar un egoism în ei cumplit? Adică genul ăla de om ros pe dinăuntru într-atat încât  la o persoană cu cancer în metastază, cu toată inocența zice: Vă compatimesc, știu ce înseamnă. Și eu sufăr de o teribilă răceală de care nu mai scap de patru zile...Dacă aș fi fost o tipă așa mai acidă și violentă, de pe geam i-aș fi zburat. Nici nu s-ar fi rănit. Etajul șapte. Au.
 Am luat o pauză bună atunci și am reînceput acum câteva luni. Ieri,  la inaugurarea pensiunii la care am lucrat, proprietara spune: Știți, m-am tot uitat aseară. Pietrele acestea, galbene, la lumina soarelui prind o nuanță caldă și aurită precum pâinea scoasă din cuptor...Mă bucur și merg mulțumită  spre casă ascultând piesa aceasta la radio și cu gândul la pâinea caldă din cuptor...


 

luni, 6 august 2012

Nu instagram

  Anul trecut, prin august, în Timișoara, am cunoscut o prietenă dragă de-a mamei. Aveam senzația că o cunoșteam de fapt de ani de zile căci îmi povestise  despre escapadele lor la mare. La Costinești și Vama Veche pe când litoralul românesc nu era atat de plin de fițe ieftine. Mi-a arătat și fotografii. Fotografii facute cu un Rolleiflex nemțesc pentru care amândouă au mâncat doar păstăi și roșii, ca să strângă bani să-l cumpere. Fotografii frumoase, adevarate, pe film. Nu ca alea ce am vazut că se practica azi. Aplicația  instagram de care toata lumea a auzit cu care faci fotografii, apeși pe un buton și gata, se aplică un filtru și iasă poze de revistă. Cu efecte pe care le obții cu muncă dacă le faci tradițional pe film, fără ca tu să știi măcar să bagi o rolă de film în aparat. Într-una din delegații, un coleg îmi zice: Ah, păi ce te chinui tu cu ăla al tău pe film? Nu fi fraieră, bagă și tu aplicația asta pe telefon, să vezi ce mișto arată...M-am facut că nu am auzit. Poate nu ințeleg eu cum stau lucrurile și nu știu să mă bucur de tehnologie. Ce să zic. O fi așa.
 De altfel, am rămas uimită de căldura cu care m-a primit în casa ei femeia respectivă. Un om blând în fața căruia îți deschizi sufletul cu ochii închiși și cu siguranța că e în mâini bune. La plecare ne-am pozat  într-un parc de lângă casă împreună cu fiica cea mică. Am găsit rola de film abia ieri și până le developez , am să pun o altă imagine,digitală, dedesubt.


duminică, 5 august 2012

Pățanii


 M-am pus să copiez pe memoria externă lucrul făcut săptămâna asta ca să pot să-l predau mâine la prima oră. Doar că am rămas fără baterie la laptop și l-am băgat în priză, dar nimic. Mă supăr din nou pe tehnologia lu pește și cine a inventat-o, dar tot nimic. Curent în el pauză. Până când văd cablul de la alimentator ros. Sigur cât am făcut una, alta prin casă și prin grădină, Coco și-a făcut de cap. Degeaba i-am luat jucărele pentru papagali. Are ce are el cu hârtiile și cablurile...
Noroc că în copilărie eram băiatul tatei. Chiar așa. Cred că tare și-ar fi dorit de fapt un băiat, dar la ăștia cu adopțiile în vremea aia era ca și cu pungile de pufuleți cu surpriză dintr-un timp. Nu știai ce surpriză avea să-ți pice, dacă era stricată sau altfel decât îți doreai. Chestiunea era că o dată desfăcută punga, nu puteai să mergi înapoi la magazin și să-i zici la vânzătoare: Dați-mi alta că nu-mi place surpriza...
Și așa până pe la vârsta de 12-13 ani petreceam cu el săptămânal ore întregi în garaj și-l ajutam la reparații.
”Nu vreau să devi ca băieții cu care umblu tu, zicea. Ăia nu știu nici să-și pună singuri înapoi lanțul de la bicicletă sau să-și umfle roata...”
” Nu tata, ziceam, eu am să devin un bărbat adevărat!” Acum când îmi amintesc mă umfla râsul, dar atunci o luam cât se putea de în serios.
Am demontat alimentatorul, am scos firele, le-am prins înapoi, o bună bucată de bandă izolatoare și mi-am făcut treaba fără probleme. Că de unde să iei alt alimentator duminică seara? Sau o baterie încărcată?
Lasă, zic. Am pățit-o mai rău în facultate când într-o dimineață, înainte să predau lucrarea, am mai controlat încă o dată ca totul să fie corect și am lăsat-o pe scaun. Era un proiect greu, desenat la mână cu creion și tuș că profesoara respectivă nu accepta altfel. Iar înainte să plec am pus tot la loc și am plecat în fugă. Încă mai îmi amintesc cum am sărit de pe scaun când am auzit cum mă strigă.”Ce înseamnă asta? Chiar în halul ăsta îți prezinți o lucrare de examen? Mâncată de șoareci?”
Și adevărul e că era mâncată rău la colțuri..." De papagal. De papagal e roasă," zic rușinată.
 ”Auzi cucoană, acum mă iei și peste picior? Ia du-te tu acasă că examenul l-ai picat! Vin-o din nou în toamnă.”
Cum mi-am mai jurat în ziua aia că de îndată ce ajung acasă îl bag în oală și-l fac ciorbă...Și uite că nu l-am mai făcut, așa, ca să poată să mă mai bucure cu tot felul...
Cât despre profesoară, ne-am întâlnit acum vreo două săptămâni la ieșire dintr-un anticariat. ” Să știi că încă mai am pe acasă proiectul ăla al tău mâncat de șoareci”. De papagal, repet eu. Râde. Îmi mai povestește de una, alta, de niște cărți faine pe care le-a luat din anticariat. Îi zic că am luat 60 de imagini cu orașul imprimate pe film kodak cu doar 20 de cenți. Ăla care i-a pus prețul ori e prost ori era beat, zic. Ne despățim râzând...



Când rămâi cu gura căscată la cascadă


Am aterizat pe Fiumicino astăzi dimineață unde m-a așteptat un coleg. Și până am regăsit mașina în parcare îmi tot spunea dacă pot să mă opresc la Cascate delle Marmore. Îi zic că am avut parte de destule căscate și căscați săptămâna asta și nu vreau decât să ajung cât mai rapid posibil acasă.
El nu și nu, că să ne oprim. Și eu nu și nu, că sunt obosită. Zice că dacă nu o să îmi placă conduce el până în Florența.
Am cedat într-un final. Și bine am făcut. Veți vedea de ce în imaginile de mai jos.













































joi, 2 august 2012

Imagini, lucruri și oameni din, despre Paris.



Am mereu în geantă o carte și o cutie de bomboane de ciocolată. Mai ales când sunt pe drum. Cu bomboanele e mai greu acum, căci se topesc înainte să-ți dai seama. Le cumpăr de la un domn care are o  mică prăvălie  lângă locul unde stau și îmi e tare drag fiindcă vorbește în italiana la fel cum vorbesc eu franceza așa că de fiecare dată când ne întâlnim ne amuzăm copios. Ciocolata și dulciurile pe care le are în vânzare sunt producție proprie, iar nevasta lui le împachetează cu multă grație în fel și fel de pungulițe și cutiuțe pe care îți vine să le cumperi și așa, goale.
Cât despre cărți, de data aceasta am luat una pe care am tot amânat-o. Nu înțeleg de ce.
” Aproape fără să știe, cu un fel de har infuzat, Irène Némirovsky avea darul unui mare romancier, ca și cum Tolstoj, Dostoevskij, Balzac, Flaubert, Turgenev i-ar fi fost alături și i-ar fi îndrumat mâna în timp ce scria în caietele sale” comentează criticul Pietro Citati în ziarul La Repubblica despre romanul : Suita Franceză.