marți, 29 mai 2012

La Pompei...

In drum spre Pompei am ascultat la Ipod Etta James și am citit studiile despre arta clasică si operele arheologului german Winckelmann. Tare mult mi-a plăcut definiția lui a artei clasice: o simplicitate nobilă și o măiestrie liniștită. Sigur, toate operele de artă, sau mare parte din ele, sunt măiastre, dar nu și liniștite. E de ajuns exemplul câmpului de floarea soarelui al lui Van Gogh care dau senzația de măreție, mai că par că vor să iasă din tablou, dar nu ofera și senzația de liniște. Mai degraba cea de neliniște, de mișcare continuă, de turbare a sufletului in care se afla artistul...Ei, Pompei este un oraș în apropiere de Napoli, un oraș la fel de vechi ca și Roma și recunoscut ca fiind unul dintre cele mai vizitate locuri arheologice la nivel mondial. Responsabila de acolo îmi spune:” Tare bine ați făcut că ați venit acum , că cine știe dacă peste câțiva ani va mai rămâne ceva. Iată, an de an mai cade câte-o bucată, lucrările de restaurare fiind mereu amânate pe mai târziu. Fonduri cică nu sunt, dar ca să bage un super mall in centrul istoric al unui oraș, au bani cât încape...”
  Ieri, la întoarcere m-am gândit la chipul resemnat al doamnei, la cât de iresponsabili suntem, la frustrarea mea similă a unui medic chirurg care știe cum să facă sănătos un om, dar n-are bisturiu și nici materiale sterile, la speranța că într-o zi simplicitatea nobilă și măiestria liniștită a orașului Pompei despre care vorbea Winckelmann va fi din nou protejată...




luni, 7 mai 2012

Motiv pauză.

În seara asta am mers spre casă sprijinindu-mi ochii de cer, de pânza neagră de catifea de care atârnă luminițe mii. O imagine în contrast cu cea de astăzi dimineață . Printre nimicuri, șeful îmi zice: Ah! Trebuie să facem și să dregem, ah că trebuie să înaintăm, să etc și etc. Mă amuză teribil chestia asta cu ”să facem”. Serios! Mai ales când vine din gura unuia care nu face nimic. Ca atunci când ești pus regizor la o piesă de teatru la școală. Atunci, ca regizor, nu faci altceva decât să dai ordine celorlalți puști, să pui în piesă băiatul de care îți place,cei cu care te înțelegi și să te simți important. Aduc în discuție vorba de concediu și atunci se face buba.” Că nu, că stai, că să vedem, ba că in iunie, ba că în iulie, ba că și că.” Și aș aștepta, aș rămâne femeia blândă și ascultătoare, dar cum mi-am dăruit sufletul și weekendurile acestui proiect în care cred cu forță, timp de săptămâni,luni de zile, acum am rămas fără idei. M-am pierdut. M-am pierdut în fuga asta continuă. O fugă în care mulți dintre noi poate că s-au băgat la o cotitură din viața lor. Știți dumneavoastră,atunci când de atâta grabă spre nu se știe ce, nu mai avem timp să ne întâlnim cu noi. Și în afară de faptul că suntem un sac de pământ peste care a suflat Dumnezeu, nu mai știm nimic. Cam în situația asta se întâmplă să mă aflu și eu. Și când până și bărbatul pe care îl iubești, zice că nu știe cine ești, dar îi place de tine că ai picioare faine, scurte și fundul jos, se umple paharul până sus și dă pe dinafara. Și femeia din mine ? Și sufletul din mine ? Și sentimentele din mine ? Dar ce contează toate acestea, când ai picioare frumoase. Păi nu contează nici un șfanț.
 Dar când ești nemulțumit sau ți se pare că ai probleme de nerezolvat, există o soluție. Mi-a spus-o o doamnă. Un medic. Chirurg. O ființă extrarestră care a venit ca mulți alții printre noi să ne ajute să murim puțin mai încolo și mai fără dureri. Nu cred că am un respect și o pioșenie mai mare pentru vreo altă meserie. Acum doamna e la pensie și are o pensiune în mijlocul Toscanei. O pensiune unde m-aș duce și pe jos doar ca să mai văd o dată priveliștea de acolo prin obloanele de lemn și cu miros de cărți. Soluția era : Atunci când ești nemulțumit sau ți se pare că ai probleme, când vii acasă, pune mâna dreaptă la spate și încearcă să te descurci doar cu mâna stângă: să aprinzi aragazul cu chibrite, să te speli, să iei ce-ți trebuie din frigider...Zece minute, nu mai mult...Și după zece minute, ia-ți mâna dreaptă de la spate și uită-te la ea. Și ai să vezi minunea. Ai să vezi ce înseamnă să ai două mâini sau doua picioare. Ai să înțelegi ce înseamnă să fii sănătos. Și întreabă-te dupa chestiunea asta: cât de importante erau problemele pe care credeai că le aveai acum zece minute?...
Cu toate că soluția este de mare folos, de data aceasta pentru mine nu a fost de ajuns, motiv pentru care voi lua o pauză. Poate că veți înțelege, poate că nu.


Scurtă pauză

........... ......... ....... ..... .... ... .. .

sâmbătă, 5 mai 2012

O seara




Afară este plăcut, iar cerul se îmbracă cu luna așa încetișor precum o femeie  care își ridică ușor fusta de la tălpi, în sus spre genunchi, mai în sus pe coapse până la brâu. Cerul e,ai zice, în flăcări, e atât de roșiatic cum de mult nu am mai văzut.Aș fi făcut câteva poze, dar nu am nici un aparat la îndemână. Cel pe film a rămas fără peliculă, pe când celălalt e descărcat. Așa se întâmplă...fotografiile cele mai bune și mai frumoase le înghețăm cu mintea.
Stând în grădină pe un șezlong de bambus împletit, încerc un nou parfum și pielea capătă mirosul unei pajiști de orhidee și nuferi albi, în timp ce în brațe am un teanc de foi. Le-am primit astăzi și sunt despre un concurs. Unul care m-a pus serios pe gânduri. Asigură ședere pentru un an jumătate. În Africa de Sud. Totul plătit. De altfel în proiectul ăsta poți să folosești toată creativitatea, fără limite puse de unii și de alții. Ar fi o structura pentru toți copii orfani din regiune. O cauză pentru care merită să te trezești dimineața și să mergi la muncă. Un an jumate în care se pot întâmpla o sumedenie de lucruri. Poți să te îndrăgostești , să adopți un copil, să te întregești. La fel cum poate fi un an în care să nu se întâmple nimic.
Dar gândurile le las pe mâine, căci acum la radio începe o melodie frumoasă. O piesă cântată de o voce delicată precum nuferii și orhideele din parfumul meu. Poate o știți, poate nu. Să vedem.



Federica



Federica este inginer constructor. Cea mai tânără și singura femeie din grupul de ingineri din firmă. Are o minte brici și o mare pasiune pentru cai. Și ascultând-o povestind despre ferma ei și al soțului unde îngrijesc o mulțime de cai , mi-am amintit de zilele petrecute la țară în copilărie. Ai mei mă duceau des că mă îmbolnăveam la fel de des și era singurul mod în care îmi reveneam. De altfel lucrurile nu s-au schimbat prea mult, dovadă că și-n ziua de azi sunt la fel de sensibilă și bolnăvicioasă și bineînțeles că ”norocu” se întâmplă taman când mi-e lumea mai dragă. "Dar lasă că nu-i bai că la toți ne e greu!" Asta era vorba pe care o zicea mereu nenea Dolofo. Nu, nu e prescurtarea de la dolofan, ci de la Rodolfo. Dar pentru că taicăsu era beat când s-a dus să-l înregistreze, a mai bagat un ”o” și așa a ajuns să se numească Rodolofo. 
Rodolofo, pe scurt nenea Dolofo, era cel care mă mai plimba cu calul. Avea un lipițan de-o frumusețe incredibilă și deși se plângea tot timpul că la toți ne e greu, că tinerii nu mai dau doi bani pe viața de la țară, că nu mai vor să dea cu sapa și el trebuie să se descurce singur, că a primit cu ani în urmă mai mulți bani la pensie și când or refăcut ăia calculele, au venit buluc peste el să-i ceară banii înapoi, avea mereu un zâmbet larg. Cică calul lui îl făcea fericit. Poate că era și calul un cal fericit. Mai știi?










marți, 1 mai 2012

Ivana


  În meseria mea doar motorașul creierului e în mișcare și să nu mă anchilozez alerg în fiecare dimineață
 câte-o jumătate de oră. Un lucru care mă umple de energie și bună dispoziție. Nici nu are cum să fie altfel când îți începi ziua simțind prospețimea aerului de dimineață, când vezi cum roua de pe flori strălucește ca niște mici diamante la atingerea soarelui, când auzi  păsărelele inundând valea cu cântul lor. La fel cum nici o sală de fitness nu are cum să înlocuiască un astfel de peisaj. Acesta e unul din motivele pentru care nu îmi plac sălile de fitness.  Și cu toate acestea cu ani în urmă am fost de câteva ori și de fiecare dată ieșeam  mai obosită și mai iritată. Mai ales atunci când nimeream să fiu lângă unele care săreau din sala de nașteri direct în sala de fitness și care-și petreceau acolo ore-ntregi zilnic. Femei care în loc să alăpteze bebelușul  formânduse astfel o legătură și mai strânsă între copil și mamă, în loc să îl plimbe în parc, la aer curat, în loc să se joace cu el, să-l învețe, să aibă grijă de el și să-i ofere toată dragostea, în loc de toate acestea, preferau să stea la fitness, să se întreacă cu tipa de lângă care slăbește mai multe grame in tot număr de minute. Femei care se reduc la o bucată de carne. O porcărie absurdă pe care nu o înțeleg...
  Dar să revenim că nu despre asta era vorba. S-a nimerit și în dimineața aceasta să mă întâlnesc cu o vecină. Singura de altfel din împrejurimi. O doamnă care zi de zi lustruiește statuete, lampadare, scaune din 1800, bijuterii și cam orice ai putea găsi doar într-un magazin de anticariat. O doamnă cu care m-am împrietenit într-o clipă și pentru că spune cele mai bune poante. O doamnă care m-a invitat la ea să bem un pahar de whisky. Îmi zice că-i făcut de bărbatăsu și are să-mi placă. Și pentru că a insistat mult, am acceptat.
 Ei bine, casa era la fel de plină de statuete ca și grădina. Fotografii peste tot. Ai fi zis că-i muzeu. Îmi zice că preferata ei e cea alb negru cu ea și bărbatul ei tineri, râzând pe o Vespă de la Piaggio, o motoretă cochetă despre care zice : ” era singurul lucru al nostru pe care îl aveam. O vezi tu mică, dar ne-a dus kilometri buni când am fugit de acasă și-am venit să ne facem o viață împreună în casa asta.”
 Am povestit și am râs, am gustat cel mai bun whisky încercat până acum. S-a ascultat Ritchie Valens și  am petrecut o seară grozavă alături de personagiul acesta  ieșit din rândul lumii. Și din acest motiv, din toate aceste motive, i-am făcut și câteva fotografii. Poate vă plac. Sau poate că nu.