joi, 26 aprilie 2012

Portrete????




Cineva îmi spunea cu timp în urmă că ce-ar fi să fac un proiect de portrete. Atunci m-am gândit: ”Ha!Cum să nu? Eu și portretele. Ți-ai găsit! Și în plus eu n-am timp nici să respir, dar mai să...” . Și așa am lasat-o baltă și mi-am văzut de treabă.
Dar în ultimul timp mi-a tot revenit ideea și am început să mă documentez. Așa se face că de câteva zile încoace înainte de ora două-trei noaptea nu sting lumina. Așa se face că de pe un birou ordinat sfârșesc mereu pe covor cu un teanc de cărți de fotografie împrăștiate peste tot.
Așa se face că m-am decis să fac un proiect. Bineînțeles că acum am elanul, cheful, dragul, pasiunea și nerăbdarea tipică fiecăruia atunci când este pe punctul de a începe ceva nou ce îi place. Sper ca sentimentele să nu se schimbe. Voi reveni cu imagini.




marți, 24 aprilie 2012

Fată verde

Am avut un chef nebun de melodia asta. O fi de la grădinărit, ghivece pictate, flori, mult verde etc. etc.
Poate vă place...


duminică, 22 aprilie 2012

La piscine

 Din ziua de azi nu îmi amintesc nici un detaliu, nici o vorbă care să-mi fi atras atenția, nici un gest, nici un chip... O zi care a trecut ca și cum nici n-ar fi fost. Asta înseamnă o zi proastă. Una foarte proastă. Cumplită chiar.
Ajunsă acasă am prins începutul unui film pe care l-am revazut până la final. Un film datorită căruia iată că  pot spune că ziua n-a trecut degeaba...

Actori buni. Foarte buni.

vineri, 20 aprilie 2012

Circus 2011





George Harrison: Living in the material world



Un film. În sală bucuria să văd și tineri bătând din picior, din mâini, cântând cum și cât se pricep . 
Iar să descriu filmul ar fi o aberație. Spun doar că în viața aceasta îmi doresc să îl mai văd o dată. Să-l mai simt o dată. Să mai am o dată sentimentul pe care-l am în acest moment. 








miercuri, 18 aprilie 2012

Ziare. Urs. Mărioara.




Astăzi am spălat toate geamurile. Acum plouă cu găleata. Ha!
În casă e o minunăție, Coco cântă și așteaptă să ne cucu. Dau în viteză o privire peste ce se mai întâmplă în România, o Românie devenită Românică.
Ei, și citind prin ziare, acum nu văd decât un urs adormit. Un urs într-un circ enorm, legat în lanțuri și clopoței la gât, pus să danseze spre batjocura mârlăniei. Un urs abandonat și-nfometat. Un urs ce de mult nu se mai întreabă de ce și încotro se îndreaptă. Și citind nu pot să nu tânjesc la momentul când voi deschide ziarul și în el voi vedea că ursul batjocorit s-a trezit. Că mușcă din nou în stânga și-n dreapta. Că și-a recăpătat puterea și demnitatea de specie superbă...
Imaginea de azi a ursului tulbure e atât de diferită de valorile splendide, de oamenii care au trăit și trăiesc demn și cu principii. Oameni frumoși printre care nu pot să n-o amintesc și pe doamna Maria. O superbitate de femeie, o farmacistă pricepută, o doamnă micuță de statură și de-o mare drăgălășenie. Din acest motiv toată lumea îi spunea Mărioara. Era genul de om care e mână de fier în mănusă de catifea. Într-una din vacanțele în România, într-unul din ani, într-o zi am fost lăsată în grija dumneaei. De dimineață m-a dus la biserică iar înăuntru era un copil, după botez, în drumul spre altar cu ochii lui spre toți ochii de sfinți care-l priveau din bolta bisericii.O imagine pe care toți am văzut-o și toți am uitat-o.
 Spre seară am fost împreună la teatrul de păpuși. Prima oară până la vârsta de nouă ani că unde locuiam eu nu era și compensam uitându-mă la păpușile Muppets la care râd și acum cu pofta unui copil când le văd. Mi-a plăcut tare mult acel teatru. Mi-a plăcut, atunci când s-a ridicat cortina, să văd cum chipul doamnei Mărioara s-a inundat în lumină și bucurie. Mi-a plăcut povestea Lizucăi și al lui Patrocle, dar cui nu-i plăceau acele personaje?
Am trecut peste ani în acel loc. Au făcut un kebab și un magazin pe care scrie 38. Mi-a luat ceva să înțeleg ce era ”brandul” deoarece înăuntru marea majoritate a produselor de proastă calitate erau cu mult peste 38-ul ăsta.
Și iată cum teatrul de păpuși a rămas nespulberat doar în amintirea mea. Și ce durere. Ce furie. Cu ce gust amar am plecat de acolo...
Dar e târziu pentru lamentările astea. E vremea de culcare.
Noapte bună!




duminică, 15 aprilie 2012

Acasă. Din nou.



Acasă după mai bine de jumătate de an.
Ce impact brusc.
Mă întreb dacă o fi la fel și pentru bătrânul meu Cocolean. În orice caz îi dau un morcov, iar el mă ciocăne pe mână așa încetișor ca o mângâiere. E bine.
În curte iarba e până la genunchi. Ei las', am să mă prefac că azi nu sunt pasionată de grădinărit și-am să mă bucur că e așa cum e.
În cap se rulează multe imagini și stări și emoții din acea casă, se rulează atât de repede încât mi-e greu să le urmăresc pe toate.
Pe geam o vedere dumnezeiască, liniștită și-o lumină de miere.
În câteva zile voi fi la Paris. Din nou. Și în loc să mă bucur, eu sunt oricum. Din nou.


joi, 12 aprilie 2012

Bârfă. Scârțâit. Ghitări.Film. George Harrison



E bine să te distanțiezi din când în când. Să realizezi că pe lume nu exista numai munca ta. E bine să trăiești din când în când pur și simplu- și să vezi oamenii din jurul tău. 
E foarte bine, dar ca să poți să ai un weekend liber înseamnă să lucrezi ore bune în plus în timpul săptămânii. Sau teoretic așa funcționează. Și nu e nimic greșit în asta dacă mergi pe principiul că nimic nu e gratis și ca să meriți și să primești ceva, trebuie să dai la rândul tău ceva în schimb. Altminteri îmbătrânești și mori înainte să-ți cadă toate din cer, așa din senin, doar uitându-te în sus de parcă ai aștepta să plouă. O chestiune, de altfel, foarte la modă în ziua de azi .
Astăzi am procedat și eu așa . Iar să sari peste pauză, să nu mergi la prânz și să rămâi în birou să termini ce ai de făcut, în unele țări, e mai ciudat decât dacă ai spune că tu preferi să mănânci găinile vii, cu tot cu pene și dimineața ronțăi boabele de cafea și pe urmă dai pe gât un pahar de apă că așa-ți place ție să bei cafeaua. Oare dacă le-aș povesti despre nopțile mergând singură spre casă, în zăpadă,  la două noaptea, de la gară spre garsonieră, venind din studioul de proiectări unde se muncea pe brânci? Și nu pentru bani, care oricum erau puțini, dar din drag și pasiune, din exigența pentru lucrul bine făcut. Parcă aud și acum scârțâitul pe zăpada proaspătă în noaptea liniștită printre casele și blocurile care dormeau. Și se mai întâmpla uneori să mă simt responsabilă pentru ce visau oamenii în casele și blocurile acelea, pentru coșmarurile din care se trezeau transpirați sau pentru visele în care râdeau în hohote.  Oare dacă le-aș spune toate astea, ce-ar zice? Și ce ar fi bine, ar fi să nu se zică nimic. Dar ăsta e un alt obicei la modă încă de pe vremea omului de Neanderthal. Asta cu bârfitul. Asta cu discuțiile care încep cu : am auzit de la cineva că ar fi spus despre altcineva că altul a făcut, etc,etc. Și ce complicate sunt discuțiile astea. Nu-mi plac. Am constatat că pur și simplu nu fac bine la sănătate și la starea de spirit. Dar mai sunt și oameni cărora le plac. Și încă cât. Cei mai comici sunt cei care zic: ” Aaa, mie nu-mi place deloc bârfa, ba chiar o urăsc, dar știi ce a făcut Mărie ieri? Aaa, nu știi?, lasă că-ți spun.”  
Și se mai întâmplă vrând, nevrând să te afli în preajma lor. În iarna asta de exemplu, în timp ce așteptam taxiul într-o clădire, pe coridor, aproape de calorifer că sunt friguroasă de când mă știu, stăteau de vorbă niște tipese. Discuții despre cutărică și cutărică, despre ce ciorap e mai chic, despre reviste, despre bărbați. Una, pe care eram sigură că o mai văzusem, zice: Bărbatul cu care mă culc trebuie să fie câine, că se zice că e fidel.  Vera, îmi spune pe nume spre deosebire de mine care habar n-aveam cum se numea, tu ce părere ai?”    Știi ce zic eu că se spune? Că dacă te culci cu câinele te trezești dimineața următoare cu toți purecii lui, răspund scurt și ies afară căci taxiul ajunsese. 
 Acum de la fereastra casei mele se vede cum străduța care m-a adus până aici se cațără luminată pe muntele din fața casei. Iar pe masă se vede biletul de cinema cumpărat astăzi pe fugă. Un bilet la un film pe care aștept și mă bucur că voi fi în țară să-l văd. Un film numit: George Harrison: Living in the material world. 
Iar acum la unu noaptea voi visa elefanți, lei și copii fericiți dansând pe piesa  Raunchy. Cum care piesă? Când Paul i-a zis lui John că știe el un ghitarist bun(George), s-au întâlnit toți trei pe puntea de sus a unui autobuz supraetajat din Liverpool, iar când John i-a spus să cânte, George a cântat piesa aceasta, Raunchy, la ghitară. Tot nimic? Bun atunci. Pun piesa dedesubt.







miercuri, 11 aprilie 2012

Un proiect



Astăzi, după un control la oftalmolog, o bună parte din zi nu am putut să folosesc ochelarii, iar când nu-i am , devin neajutorată. Și pentru că a fost o zi cam posomorâtă, dar totuși încă caldă având în vedere că de săptămâna viitoare cică revine iarna, m-am plimbat  puțin prin locuri cunoscute. Și da, nici eu nu mai înțeleg nimic din vremea asta capricioasă.
În plimbarea mea am tras câteva cadre pe bâjbâite, iar din zece mi-au ieșit două. Și că tot veni vorba de fotografii pe bâjbâite nu am cum să nu mă umplu de tandrețe cu gândul la un proiect. Un proiect realizat în Florența. Un proiect din 2006 care constă într-o expoziție de fotografie  la Muzeul Național Alinari . Desigur, muzeul se numește astfel după frații Alinari, maeștri în fotografie, cunoscuți mai ales pentru reportajele despre realitatea italiană la mijlocul secolului XIX, pentru arhiva lor inedita, bogată în informații prețioase despre faza formării Italiei moderne.
Ei bine expoziția aceasta a fost făcută pentru nevăzători. Organizatorii au ales 20 din fotografiile făcute de frații Alinari și le-au transformat în adevărate reliefuri tridimensionale. De exemplu în imaginea de mai jos, o fotografie concentrată pe contrastul dintre pământul substanțial,concret și marea calmă, în versiunea tactilă, rocile au fost realizate din scoarță de pin care transmit sensul eroziunii, al rugozității suprafeței pe când mărea dintr-un material din aluminiu acoperit cu hârtie absorbantă.
În felul acesta oamenii puteau să atingă la propriu fotografiile, să le simtă și să le interpreteze. O experiență pusă de asemenea și la dispoziția celor cu văz de vultur care puteau să fie legați la ochi și să faca același lucru.
Un proiect care mă face să zic: ”Uite măi că se poate!”
Un proiect făcut, fără nici un dubiu, de oameni frumoși și sensibili...




duminică, 8 aprilie 2012

Here we go again

( de dat inainte drumul la melodie)






Astăzi a fost casa plină. Plină de oameni pe care nu i-am mai văzut de un car de ani. S-a mâncat, s-a râs și povestit, s-a băut vin roșu...
Printre toate acestea am primit cadou de la un prieten un disc de vinil. Pe copertă încă se mai citește prețul. 12 dolari.
Îmi amintesc că să traiești toată copilaria și adolescența aproape de port e o experiență interesantă. În ultimul an de liceu am dat de permis pentru bărci și vecinu avea una, una chiar foarte faină. Din lemn lustruit și cu pânze noi. A iesit o singură dată cu ea in larg și atunci doar așa un pic la mal cât să se umezească că avea rău de mare. Ăsta da ghinion! , să ai rău de mare și să ai casa chiar în fața dușmanei. Ma tot întreb de ce nu s-a mutat.
Mai venea pe la noi, mai ales când mama gătea mâncare românească. Era înnebunit după sarmale. El făcea rost de varza bună de pus  la murat în butoias că în piață se găsea numai dintr-aia la care așteptai cinci luni și varza era mai nemurată decât înainte.
    - Dacă-mi aduci un castron de sarmale de-ale maică-ti, zicea încetișor de  parc-ar fi săvârşit vreo fărădelege, îți împrumut când vrei barca...
Era un schimb duios. Îmi plăcea să îmi petrec duminicile până seara târziu în larg în barca aceea. Ținea in ea multe discuri de vinil, la care el ,dimpotrivă, nu cred că ținea prea mult. Dacă ar fi venit un taifun și s-ar fi dus pe apa(!) sâmbetei toate?...
Eh, și dintre toate era unul pe care îl ascultam de fiecare dată. Cel cu Ray Charles. Și mă legănam pe melodiile lui ca o tânără veșnic îndrăgostită la vârsta aceea și nepăsătoare dacă băiatul drag mie se mai gândea și la alte șase. Eh, și barca și ea se legăna deodată cu mine...
Mda, și iată că prin acest disc fără să-și dea seama mi-a dăruit o bucată din adolescența mea, care nu știu ce preț are...






sâmbătă, 7 aprilie 2012



A fost o perioadă de stres și muncă așa, la foc automat. Pentru o clipă mi s-a părut că asta e ca atunci când încercuiam locurile de munca din ziar cu ruj  în autobuz în timp ce mergeam la cursuri. Și ce mă mai amuzam citind tot felul de oferte care mai de care mai ciudate  cum ar fi : caut priceput la făcut clătite seara la 22 la ap155 pe strada cutare numarul 4 sau la recitat cu accent de roman textele latine unui băiat de 12 ani. Parcă-l vedeam pe puști uitându-se încruciș la omul ăla dându-se drept Cezar prin fața lui.
M-au luat pe post de ghid turistic.La sectorul de limbi, dacă tot știam câte ceva. Ah, și ce frumos mi se părea. La sfârșitul primei zile dădeam din gură ca un pește fără să iasă vreun sunet. Așa am ajuns să cunosc tot felul de ceaiuri. Așa am ajuns să cheltui parte din salariu pe ”Mariage Frères” și  ”Taylors of Harrogate” până am primit  de la tanti Saveta o cutie verde-gălbui pe care scria ” CEAI DE MENTĂ” cu litere rotunjite ca pe discul  Memories are made of this a lui  Dean Martin .
- Lasă maică, zice, amu să bei dintr-ăsta ș-apoi o să vezi și matale că o să-ți tracă.
 Trei săptămâni au trecut până a ajuns, dar când l-am deschis ceaiul era la fel de  proaspăt și mirosul atât de puternic încât ai fi pariat că lângă casă e o pajiște întreagă frunze de mentă. Da, mi-e dor de ceaiul de mentă și de tanti Saveta, o bihoreancă pasională și foarte frumoasă deși trecută de mult de prima tinerețe, o femeie blândă și cu mare drag de pământul ei.
Se asemăna izbitor la caracter cu nevasta unui domn care avea deschisă o sală de dans pentru viitori miri. Acolo m-au angajat în locul nevestesii că ea a rămas însărcinată și nu mai putea să le fie maestră clienților. Săraca avea stări de vomă foarte frecvente și foarte neplăcute, mai ales când acestea aveau loc pe pantofii lacuiți al vreunui mire.
Și uite așa dansam seară de seară într-o încăpere cu ferestre mari și oglinzi cât peretele cu parteneri mai scunzi, mai înalți, unii mai grași care mă călcau pe picioare, alții atât de subțirei încât ai fi zis că au stat la dietă pentru proba rochiei în locul viitoarei soții. Se mai întâmpla să vină și măgari care în timpul tango-ului când partenerii stau foarte aproape unul de celălalt îmi spuneau tot felul de cuvinte colorate în care nici ei nu credeau și propuneri cum că am putea merge la hotelul din colțul străzii după repetiții, când muierea lor era la 50 de cm de noi. Și atunci înfingeam din greșeală tocul pantofilor, iar din gura lor în următoarea seară ieșeau numai adresări cu dumneavoastră.
Mda, nu era vreme de pierdut prin baruri atârnând de gâtul vreunui dobitoc, o altă chestie pe care eu n-am reușit s-o fac niciodată. Asta cu atârnatul de gâtul cuiva, doar așa, de dragul de a nu fi singur. Poate pentru că o singurătate în doi mi se pare mult mai greu de dus, e o păcăleală cu care nu m-aș putea obișnui.
De altfel erau zile în care dacă încercai să te afirmi și să dai dovadă că nu ai capul doar ca să nu te plouă-n gât, te loveai de tot felul de acuzații. Interesul pentru sine era și este reproșat pe toate tonurile de parcă lumea ar fi populată exclusiv cu oameni care se ruşinează să se uite în oglindă, care îi iubesc numai pe alţii, îi admiră numai pe alţii şi au despre ei înşişi o părere execrabilă. Și atunci era plin de lume  zicând că nu, că tu ai făcut și ai dres, iar eu cred că atunci când te aperi de nimicuri, te micșorezi. Pentru asta nu merita sa miști nici un deget. Destui se apără, se dezvinovățesc de dimineața până seara, își plâng de milă, încât te întrebi, dăcă toți se dezvinovățesc unde dracu sunt vinovații ?
Urmau nopți petrecute printre cărți și argumente care cu toții la un moment dat ne-am dat seama că nu folosesc la nimic, dar cu care trebuie să îți încarci memoria , că așa a stabilit ministrul cutare care atunci când este întrebat ceva nu știe să zică o frază clară cu subiect și predicat. Tot atunci fumam țigări lungi și subțiri că aveam impresia că durează mai mult,hihi.
Stăteam într-un apartament mic, iar deasupra locuia un bătrân la care tot blocul cerea sfaturi în legătură cu una și cu  alta, tot el era și responsabilul cu chiria și verificatul apartamentelor.
Tot timpul m-am mirat de interesul pentru apartamentele acelea care aveau ziduri, ai fi zis, din hârtie, dovadă că se auzea orice zgomot : de la gemetele celor doi vecini de lângă până la chicotitul copilului la poveștile spuse de maicasă dedesubt. Țin minte că la un moment dat batrânul s-a săturat să vină fiecare cu necazul lui și a lăsat scris pe ușa scării ideea cum că bătrâneţea ar fi vârsta înţelepciunii i se pare o glumă proastă argumentând că nu poate fii olimpian când simte că începe să devină o paragină biologică. Și de atunci nu s-a mai dus nimeni la ușa lui. Și habar n-am de ce mi-am amintit de toate acestea acum...




People (13)











Soț și soție



Portraits by Vera

vineri, 6 aprilie 2012

Sărbători fericite!

Sărbători fericite! Să vă fie bine!

Dis de dimineață astăzi dimineață

Dis de dimineață mă trezesc pentru prima oară în casa de lemn.
Dis de dimineață, învelită bine într-o pătură moale, beau cafeaua în timp ce hrănesc lebedele de pe lac.
Dis de dimineață râd cu poftă de jocul rățuștelor.
Dis de dimineață sunt plină de viață.
Dis de dimineață am chef de tine.
Dis de dimineață mă amăgesc că și tu. Ah, ce femeie naivă! Până când?
Dis de dimineață mă îmbrac repejor.
Dis de dimineață plec.
Dis de dimineață astăzi dimineață.