luni, 27 februarie 2012

Canale

   

Pe un canal : el e amantul ei, ea e logodită oficial cu un alt tip, și cel din urma e căsătorit cu una, etc, etc. E ca telefonul fără fir din care  nu se înțelege nimic.
     Pe alt canal oameni care laudă alți oameni care la rândul lor se laudă cu gestul lor plin de uman. Au salvat cu eforturi extraordinare, când era zapada cât casa, 7 câini vagabonzi dintr-o casa dărâmată. Mda, și un bătrân cu doamna lui  au murit în casa de alături pentru ca nu au mai putut sa iasă din casă de mai bine de două săptămâni. Pe aia nu i-au mai salvat cu efoturi extraordinare. Dar nu-i bai, că viața unui om e un 0 barat pe lânga cea a unui câine. Doar asta înseamnă uman. Sau nu?
     Pe alt canal arată ca se va deschide o sală de gimnastică unde femeile, în loc de aerobică, vor învăța să simuleze orgasmul. Or să aiba și profesoară de orgasm.  Ăia care au studiat cazul spun că dacă o femeie reușește să învețe să recite perfect orgasmul, după trei ani ajunge la el garantat.
Și atunci mai sunt întrebată de ce nu mă uit la tv ...





.

Cand nu am aparatul cu mine...

marți, 21 februarie 2012

Azi așa și mâine altfel

Acum două luni.
Am băut peste 10 cafele, fruntea-mi e transpirată și încă nu am reușit să ies din impas. Mă opresc și fac o pauză, mă îmbrac bine și ies afară. Vântul aproape că mă împinge. 
Un coleg pe care l-am văzut pe fugă de câteva ori se plimbă și el pe alee. Îl salut cu un semn din cap, el spune că se minunează că am ieșit, că de obicei mă vede prin fereastră mereu cu nasul în hartii și creioane și radiere și pc și altele. 
Zice pe un ton plin de mândrie și superior că el nu muncește. Că munca e degeaba. Că ta-su are bani cât și pentru strănepoți etc. Și că decât să muncească degeaba, mai bine stă degeaba. Într-o franceză stricată îi zic că  felul ăsta de gândi nu o să îl ducă nicăieri. Zice că nu-i pasă, că ta-su are bani cât și pentru strănepoți etc.


Cu câteva zile în urmă.
Ta-su a murit și a lăsat toată averea amantei, o fătucă de vreo 20 ani...



duminică, 19 februarie 2012

De ce îmi place la mare...

     - Hăhăhă! Eu sunt rău! Și arunc cu noroi! Hăhăhă!






- AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!

Din joaca(3)




Leapșa

1. Produsul de machiaj favorit :
Un ruj fin de la Clarins.

2. Trendul favorit 2011:
Habar nu am. Nu am urmarit niciodată vreun trend.

3. Desertul favorit:
Pentru că nu pot numi unul singur, am să spun plăcinta cu mere, dulceața de cireșe amare și Tortino caldo al cioccolato făcut în casă( o prajiturică umplută în interior cu ciocolată fierbinte)


4. Culoare favorită:
Imi plac toate culorile pastelate.

5. Prenumele meu:
Paola

6. Ultima melodie ascultată:
O piesă care tocmai s-a dat la radio și care îmi place mult: Falco- Jeanny

7. Pisici sau câini?
Câini.


8. Spune ceva despre tine care nu ai mai spus nimănui pe blog:
Nu am putut mânca vreodată la bufeturi organizate dupa conferințe sau evenimente.Pur și simplu mă blochez când văd că lumea se înghesuie într-un hal teribil pentru că e pe gratis. E valabil oriunde, la orice nivel, în orice colț al lumii. O data m-am retras si am privit spectacolul un pic rușinată.De atunci părăsesc sala imediat după eveniment. 


Leapsă primită de la Pandhora


sâmbătă, 18 februarie 2012

O seară la teatru

O seară la teatru. Din nou mi-am spus că atunci când o să adopt un copil, îl voi învăța atât cât o să mă pricep, printre multe altele, și cum să se comporte la teatru. Mi se pare de o lipsă de bun simț crâncenă să permiți să îți sune telefonul sau să tușești timp de 20 de minute în timpul recitației. E ca și cum ți-ai bate joc de munca acelui om, care a repetat ore întregi ca să poată veni pe scenă și să arate toată munca depusă, toată intensitatea, sensibilitatea, dramaticitatea, comicitatea personajului, situației, etc. pe care o interpretează. Pe când acasă, în timp ce te uiți la un film cu actorul tău preferat, dacă stai jumatate de oră la telefon cu vecina, sau adormi la jumătatea filmului, actorul nu se supără chiar deloc și filmul continuă, la teatru nu e deloc astfel. Am văzut cazuri în care actorii, civilizat, au cerut persoanei care deranja să înceteze și să părăsească sala.
Înainte de spectacol, e o conferință cu un frumos om de cultură. După o sumă de întrebări plate și mereu aceleași, începe să povestească despre teatru și viață.  Povestește despre cum într-o dimineață caldă de toamnă, se grăbea, ca de obicei spre teatru. Mergea cu pași grăbiți și obosise. Se temea să nu întârzie. Și brusc s-a oprit. S-a așezat pe o bancă. Și s-a întrebat unde se grăbește așa.  Și a realizat că de mai bine de 50 de ani se grăbește spre locul unde și-a trăit viața, spre o cutie neagră, plină de obiecte fără istorie, costume fără viață și o sumă de tineri actori care-l așteaptă să le explice cum să trăiască în cutia neagră.
 Într-o dimineață caldă de toamna, era pe o bancă în parc. Și-a întors privirea și a văzut doi oameni care se iubeau, sărutându-se. Și a înțeles că a greșit. A înțeles că în afară de teatru, există și viață. O viață frumoasă și nu trebuie să-i dai cu piciorul. Că oricum la final tot într-o cutie neagră o bagi. Ceva mai strâmtă, e adevărat.
O declarație plină de căldură, de adevăr, de uman.
Ei, și când te gândești că interviuri sau articole despre astfel de oameni se află între o știre cu o femeie violată și pozele cu un politician care râde alături de o fufă goală.
Ei, și atunci nici nu mă mir că oamenii de calitate se plâng de nefolosință, se plâng că vremea trece și că nimeni nu are nevoie de ei. Cred că e un păcat imens al societății să facă oamenii să se simtă în plus sau în locul greșit. La urma urmei tot societatea asta bolnavă e în pierdere. Ei, fiind oameni de calitate, își vor găsi drumul interior și vor răzbi oricum. Dar nu-i păcat de amăreala? Nu-i păcat de gustul de inutil? Nu-i păcat de anii care trec?






vineri, 17 februarie 2012

You can call me Al, Vera si fluieratul

S-a dat piesa aceasta astăzi la radio. Am fredonat-o până la un punct. La partea cu fluierul m-am oprit, amintindu-mi că nu știu să fluier.
Din cauza asta in copilarie, când jucam un joc cu rațe și vânători, deseori mă lăsau să stau de sașe și să fluier atunci când venea vânătorul. 
Din cauza asta cei din grupul meu, pierdeau tot timpul. 
O data era să mă sufoc încercând să fluier.
Am mai avut incercari, insa nici una nu a reusit.

             Foto: 17.04.2009







luni, 13 februarie 2012

Foto de ianuarie

Fotografiile au fost facute la inceputul lunii ianuarie, in apartamentul inundat in lumina al unei prietene dragi. Printre povesti, glume, placinta delicioasa cu mere si suc de portocale, am facut si cateva poze ei si micutului.






































                                                   


















duminică, 12 februarie 2012

Rânduri de...



Acasă e zăpada până la gard și un frig de crapă pietrele. Pentru o clipă m-am văzut cum stăteam pe o vreme ca asta cu căciula pe cap, cu puloverul meu vechi cărămiziu, cu țigara în mână, ascultând radioul în grădină și desenând.
În casă e cald, iar lângă șemineu, pe perete mama încă ține un portret pictat de un prieten al familiei, un boier, înalt, slab, foarte rasat, frumos. Țin minte că mi-a deschis ușa atelierului , ne-am pupat și totul a fost normal până a luat pensula în mână și, din spatele șevaletului, s-a uitat la mine. Intensitatea și gravitatea ochilor m-au ținutuit pe scaun cu răsuflarea tăiata.
N-am vorbit niciodata ceva serios cu el, dar știu că ne înțelegeam din priviri și tare drag ne mai era. Era între noi un fel de complicitate amuzantă.
Spre seară m-am apucat să fac un tort. În timp ce blatul se rumenea în cuptor, m-am uitat minute în șir la formele produse pe geamurile aburite. Oricum înveți mai mult decât din unele emisiuni făcute doar ca să rămâi cu creierul liniștit și gol. Sunt cel mai folosit detergent deși nu se numesc nici Ariel, nici Omo. Când dau promo-ul am impresia că defapt zic : ”Detergentul emisiune cutare vă lasă creierele curate și mirosind plăcut. Bla, bla bla. Folosiți cu încredere. Spală tot.”
Tortul a ieșit tare deșirat. O să ne prefacem cu toții că e foarte bun. Va fi un chin, mai bine îl arunc.
Ce soartă de tort. De câte ori trec pe lângă frigider, mă stresează. O să ma bucur să mă despart de el. Și totuși nu mi-au plăcut niciodată despărțirile. Poate că tocmai de asta mi-a dat Dumnezeu să călătoresc în cele patru colțuri ale lumii și să mă tot despart de oameni și de locuri. Nu pot spune că m-am învățat, dovadă că și acum plâng ca o proastă, și totuși o schimbare s-a produs. Mi-e, parcă, mai ușor...

People (5)











vineri, 10 februarie 2012

Dresuri negre si ziua indragostitilor

Merg pe strada si deja sunt in unele locale agatate inimi, pe cladiri promotii la hoteluri si magazine de lux in forma de inima, tot felul de fraze kitsch de spus iubitei/ iubitului de ziua indragostitilor, preturile la lenjerie sunt mai scazute ca niciodata. Mai ales la cele negre si rosii.
Nu stiu de ce imi vine in minte o  intamplare din primul an de facultate din perioada examenelor.
Perioada in care majoritatea invata pe rupte in ultimele zile, unii conteaza pe bunatatea vreunui coleg sau colege care ii ajuta sa treaca , altora nu le pasa bazandu-se pe buzunarul parintilor suficient de plin cat sa rezolve toate cele fara batai de cap.
Ni se spune ca profesorul cu care am facut respectivul curs a plecat in strainatate la spalat de vase. L-am intalnit intamplator iarna trecuta  si l-am intrebat de ce a plecat in conditia in care era tratat cu mare respect si admiratie printre studenti si alti profesori. A zis ca predatul la universitate a devenit o munca pe care o facea doar ca sa nu stea degeaba si sa castige cinstit, niste bani. Atat. Iar atunci cand  a realizat asta, s-a oprit. Da,  un motiv fundat.
La examen a fost un alt profesor. M-a picat. Am mers pe urma sa cer explicatii. A inchis usa la birou. Cand am refuzat sa imi puna cafea si sa imi dau haina jos a inceput  sa imi spuna  ca n-am trecut pentru ca nu am stat de vorba cu el sa stabilim mai bine detaliile proiectului pentru examen si cica facut de capul meu a iesit un dezastru. Dar se poate remedia cu o vizita la mine acasa, sau ,daca nu imi convine, aranjeaza el in alta parte. Si sa port neaparat dresuri negre. Iar cand l-am intrebat de ce nu la el acasa? Nu-i de acord nevastasa?, m-a facut in fel si chip spunandu-mi ca sunt o nesimtita si prost crescuta. Am trantit usa biroului si am plecat.

joi, 9 februarie 2012

Probabil




Niciodată nu mi-a plăcut să aștept. Probabil că de aia te izbești de tot ce nu-ți place în viață, tocmai ca să înveți să treci pragul. Probabil. Și totuși îmi dau seama cu stupoare că zi de zi trebuie să învăț să aștept. Pentru câteva momente am ajuns să aștept și că într-o bună zi...voi trăi. E ca și când împlinirile, realizările, bucuriile, oricât le-aș provoca vin când vor ele sau când trebuie probabil.
Câteodată se întâmplă să vină prea târziu, adică atunci când nu mai ai nevoie de ele. Sau când nu mai înseamnă nimic pentru tine. Sau când nu te mai poți bucura de ele probabil.
Pentru că ai muncit mult, ai sperat mult, ai visat mult și ai așteptat prea mult și rezultatul, atunci, nu mai e o bucurie, e o finalizare normală a unui efort.
E normal probabil.
Probabil ne bucurăm de lucrurile obținute ușor.
Probabil.

People (3)