duminică, 8 iulie 2012

Nimic.

Mi-e greu să mă obișnuiesc cu despărțirile. Crunt de greu. Chiar și de oameni pe care îi iubesc, dar cu care n-am apucat să stau vreodată la o masă, la un pahar de vin.
 Poate pentru că am pierdut mult încă de dinainte să apuc să vorbesc, poate că sunt eu o fire sensibilă, sau pur și simplu n-am înțeles o iotă din ce trebuia să înțeleg.
Dar când acestea sunt definitive mi se rupe o bucată din suflet și o duc cu ei acolo undeva, unde trebuie să fie tare frumos.Și câteodată mă gândesc că într-o zi n-are să mai rămână nimic din el.




5 comentarii:

  1. plecam de multe ori...de dus ne ducem doar o singura data...
    te imbratisez draga Vera >:D<

    RăspundețiȘtergere
  2. Știu cum este să suporți, să accepți că ființe foarte dragi- pentru mine, părinții- nu-ți vor mai zâmbi niciodată.
    Îmbrățișări, Vera!

    RăspundețiȘtergere
  3. Sufletul este ca un copac: renaște mereu și mereu...

    RăspundețiȘtergere
  4. toti plecam, mai devreme sau mai tarziu, de langa cei dragi...
    cand am plecat de langa parinti mi s-a parut normal, acum tanjesc zilnic dupa o convorbire cu copiii...
    zi buna!
    http://www.youtube.com/watch?v=3873lAlhhn8

    RăspundețiȘtergere
  5. cui ii plac despartirile?...nimanui. dar cei ce pleaca definitiv lasa aici o parte din ei. suntem ceea ce iubim...:)

    RăspundețiȘtergere