duminică, 15 aprilie 2012

Acasă. Din nou.



Acasă după mai bine de jumătate de an.
Ce impact brusc.
Mă întreb dacă o fi la fel și pentru bătrânul meu Cocolean. În orice caz îi dau un morcov, iar el mă ciocăne pe mână așa încetișor ca o mângâiere. E bine.
În curte iarba e până la genunchi. Ei las', am să mă prefac că azi nu sunt pasionată de grădinărit și-am să mă bucur că e așa cum e.
În cap se rulează multe imagini și stări și emoții din acea casă, se rulează atât de repede încât mi-e greu să le urmăresc pe toate.
Pe geam o vedere dumnezeiască, liniștită și-o lumină de miere.
În câteva zile voi fi la Paris. Din nou. Și în loc să mă bucur, eu sunt oricum. Din nou.


6 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Gata! Astzi iarba nu mai e pana la genunchi!

      Ștergere
  2. ..."o lumina de miere"...
    asa arata linistea blanda...

    RăspundețiȘtergere
  3. unde-i mai bine ca acasa?...acasa, acolo unde trage sufletul sa se intoarca mereu :)

    RăspundețiȘtergere