joi, 24 noiembrie 2011

Time flies

După amiaza a plouat cu soare. Acum, seara, e ger.
În casă e cald și miroase a scorțișoară....








luni, 21 noiembrie 2011

Leapșa

  1.Ce vârstă are cel mai vechi blog pe care îl cunoașteți?
R: Aproximativ șase ani.


  2.Care este primul blog  pe care l-ați descoperit, de îndată ce ați intrat în virtual?
R: Sunt câteva, însă nu mai țin minte ordinea și nu aș știi să spun care este primul.

  3. Regretați închiderea vreunui blog? Dacă da, care anume?
R: Până acum nu s-a întâmplat ca un blog care-mi place mult să se închidă definitiv, deci răspunsul e nu.

 4. V-ar bucura închiderea vreunui blog, dacă da,  care anume?
R: Nu.Nu văd nici un motiv de bucurie în asta.


  5. Care este blogul pe care îl vizitați cel mai des?
R:Vizitez diverse bloguri, bloguri în spatele cărora se află oameni inteligenți, oameni sensibili, oameni frumoși, oameni simpli, oameni.
Nu m-aș putea limita la unul singur.

  6.Cam cât timp credeți că poate un blog să-și justifice existența?
R:Atâta vreme cât comunică ceva fie prin cuvinte, fie prin imagini sau sunete sau orice altceva.

  7.În ce codiții v-ați închide blogul?
 R:Nu ar fi o condiție anume, ci pur și simplu într-o zi m-aș opri.

  8. Ce vârstă are blogul?
 R: Cam zece luni.

  9. Este bloggingul  un viciu, dă dependență?
R: La modul general e discutabilă chestiunea. În ceea ce mă privește, nu.


Leapșă trimisă de către INCERTITUDINI

joi, 17 noiembrie 2011

Wendy van Dijk

O actriță olandeză grozavă,hihihi

Interviu cu Donny Osmond
Partea 1:



Partea 2:




Interviu cu The Three Degrees





Ei bine, vă place de Wendy?

miercuri, 16 noiembrie 2011

Câteva idei încâlcite

Într-un colț de ziar, o declarație a lui Dustin Hoffman : When you get to my age, you cry at the weather reports.
Cred că minte. Ar fi lăcrimat la orice vârstă. Pentru că e artist, generos și deschis. Ar fi lăcrimat și ar fi fost emoționat și la 26, și la 47, și la 59 și, iată, la 74 de ani.
De asta și este Dustin Hoffman.
Afară e ceață și plouă. Vorbesc cu cineva la telefon și-mi spune - la mine plouă de la stânga la dreapta-, îi răspund -la mine plouă de la dreapta la stânga-. Suntem invers, îmi spune el. Deci de fapt stăm față în față, continuă...
Stăm față în față de mult, da, rău e că nu ne vedem .
La tv e un film despre război, amor, viață și moarte.
Într-una din replici e ideea că viii sunt minoritatea. Suntem mult mai puțini decât toți cei care au trecut pe pământ de la început. Am mai înțeles ceva. Că noi, ăștia, care ne credem buricul pământului...vai de capul nostru...mai suntem și minoritari. Majoritatea tăcută ne observă cu îngăduință și iertare...
Ei, și uitându-mă la film mi-am amintit de un profesor de filozofie, mustăcios. Spunea că un om care se gândește la moarte în fiecare zi nu poate fi decât fericit...Nu am încercat să fac astfel. Am procedat bine? Rău? Nicicum?
Mai zicea că doar așa înțelegi și te bucuri cât de cât de clipă și de privilegiul de a fi în viață.
Da, am mai citit și eu pe pereții unor mănăstiri cuvintele sfântului Antonie cel Mare: ”Dacă am trăi fiecare zi ca și când  am muri azi, altfel ne-am bucura”.
Cred că de asemenea contează în viață la ce pereți te uiti și ce pereți descifrezi. Sunt ,ca în fiecare lucru, alegeri. Citești graffiti pe sub poduri, inscripții în WC-uri, în ganguri, pe pereți de clădiri, poezii unde nu te aștepți, în baruri.
Parcă trăim timpul în care esențele filozofice au devenit reclame! Păcatul este că ele nu mai ajung la noi, că nu le mai percepem decât ca pe niște reclame. Fiind pe toți pereții și fâlfâind pe clădiri, își pierd sensul. Cuvintele parcă nu mai au multă putere. ”Trăiește clipa” e doar un exemplu...
Pentru câteva momente sau mai mult mă simt singură, mică, neputincioasă, inutilă și părăsită și brusc îmi imaginez un alt film al vieții mele. De exemplu oare aș fi în stare să merg o zi întreagă prin noroi după o turmă de oi? Aș avea rezistența să stau in frig, în viscol și ploaie? Și aș mai avea oare cheful sau detașarea sau forța să mă mai și bucur de asta?...Probabil că da, însă cu o condiție: să fie o singură dată. Și să știu că după asta, gata. Revin la normal și ma duc acasă unde e cald și lumină și bine...Dar dacă aș continua așa, în frig, în ploaie, în noroi, toată viața...aș mai avea forța să mă bucur?...
Nu e așa de ușor. N-am de unde să știu. O fi un semn bun că barem mă întreb. Sau poate că nu.
Acum la tv se vorbește despre criză. Da, toată lumea vorbește despre criză decând o simte în buzunar. Se vorbește însă mai puțin de ea atunci când se simte în suflet și în cap. Cred că criză e de mult. Criză de modele, de frumos, de visuri...

luni, 7 noiembrie 2011

Prima ședință

Mi se propune să fac o introducere despre artă în toate formele ei unor adolescenți de la un liceu artistic.
Șase ședințe de câte o oră.
Tind să refuz.
 Mi se spune că ședințele acestea sunt esențiale, pentru că elevii nu știu ce e aia artă după aproape patru ani de liceu.
Îndoiala că aș putea eu să le clarific ideile în câteva ore, idei care n-au fost înțelese nici în cei patru ani de scoală.
Îndoiala că aș fi în măsură să predau cuiva cursuri despre artă.
Prima ședință e dedicată cunoașterii reciproce, dialogului.
Astăzi de dimineață o clasă superbă de liceu. Se deschide ușa și încep să intre 70 de liceeni zgomotoși, apatici.
Câteva glume pentru a sparge gheața.
Întreb câți dintre ei au fost vreodată la un muzeu de artă. Din 70  ridică mâna doi. Bun început. Dar la cinema? Râsete. Toată clasa mâna sus. Vă place Al Pacino? Liniște. Nu știu cine e. Blocaj la mine.
 Cine vă place? Vedetele. Se aude o înșiruire de nume de jumățăți de buletin care astăzi sunt în centrul atenției și mâine deja nu. Buuun. Discuție despre silicoane, formă, aparențe...Un tânăr mă întreabă ce cred eu că înseamnă să fii vedetă. Lovitură sub centură. Și totuși trebuie să dau un răspuns mai bun decât ”nu mă pricep, hai să discutăm despre Michelangelo ”. Spun o scurtă povestire reală cu un actor care, într-o zi, a ieșit pe bulevard . Actorul avea, atunci când a plecat de acasă , o cămașă albă, călcată. Când s-a întors, cămașa era neagră, murdară, plină cu urme de mâinile care l-au atins. De ce? Pentru că lumea îl oprea să-i spună că-l îndrăgește , că i-a plăcut cutare scenă, că ar vrea să-l vadă mai des și de fiecare dată primea o îmbrățișare, o atingere, o vorbă bună. Închei zicând că asta înseamnă pentru mine vedetă în sensul real, adevărat sau putem chiar să uităm cuvântul vedetă și să spunem că asta înseamnă să fii un artist iubit.
Liniște în clasă.
Brusc de silicoane nu mai pomenește nimeni.
Începe o discuție plăcută despre ce este important, despre frumusețea de a-ți exprima sentimentele, despre iubire și dăruire...și uite așa ajungem la artă...
Brusc copiii apatici nu mai există...

Ora se încheie.