vineri, 30 septembrie 2011

Cred că ar trebui..

Cred că ar trebui să mă opresc din scris. Dar pentru asta s-ar cuveni să am un final. Ha!, de parcă am avut un început. Iaca, niște cuvinte care s-au cerut a fi scrise, așa, pur și simplu, fără nici o pretenție...

Vis. Film indian. Nuc neînflorit. Te iubesc MRP

Am adormit aseara și am visat un film prost care rulează, un film care nu știu unde duce- și eu sunt curioasă - și oricum mă duce el pe mine deocamdată, nu eu pe el. E un film cu dureri și vrăbiuțe, cu râsete și elefanți albaștri, ca un film indian regizat tâmpit, cu mare success de public, melodramatic și kitsch. Am mai visat că mă uitam la un nuc neînflorit. Și stând și uitându-mă la el, a început să facă o mulțime de nuci verzi, mari și frumoase. Totul părea filmat cu mai puține imagini. Adică totul se petrecea mai repede: nuca trecea în secunde de la verde la brun - și cădea.
Am adormit aseara și am uitat să închid geamul. S-a trântit fereastra astfel trezindu-mă.
Într-un final am adormit din nou și am visat cum viața mea era sub forma unei cărți albe care își dă singură paginile. Pe partea stângă a cărții, pe foaia albă, ca desenat din fum, apare chipul lui MRP...Mă bucur ca un copil și îi spun: te iubesc. Nu-mi răspunde și dispare odată cu desenul de fum. Mă trezesc din nou brusc...


marți, 27 septembrie 2011

Amintire, profesor, meserie curvă, cum crezi?



Amintirile mele sunt ca niște animăluțe speriate. Le e teamă să iasă la lumină. Stau acolo, în beznă, și se hrănesc din mine.
Și când vor ele, scot capul afară.
Îmi amintesc cum, cu câțiva ani în urmă, un profesor drag mie, un nebun frumos în spirit și un cuminte duios mi-a spus o vorbă despre drumul pe care urma să merg. Știu că m-a uimit. Eram chiar în piața din care se vedea toată splendoarea de oraș, el înalt cât coloana infinutului. Avea ochii albaștri pentru că îi ajungea capul până la nori,  iar cerul i se reflecta direct în ochi. Eu la fel de mititică, uitându-mă în sus la el. Ei, și acolo în piață, după un moment în care am vorbit câte-n lună și-n stele, mi-a zis despre această profesiune divină că ”e frumoasă ca o femeie, dar să știi că-i cam curvă”.
Și ce înseamnă o curvă? Cineva care oferă plăcere pentru bani. Pe o parte, da, e adevărat, oferi o plăcere vizuală. Se poate spune că e o meserie cam curvă.
Problema e cât poți exista frumos în toată această curvăsăreală. Adică fără să te calci în picioare. Fără să trădezi credințele tale, viața ta și tot ce ai mai sfânt. Cred cu tărie că se poate exista frumos și fără compromisuri. Nu spune nimeni că nu e mai greu, dar cu siguranță ai o satisfacție când în spatele tău e curat. Și tare mai cred că asta se poate aplica la majoritatea meseriilor...Tu cum crezi?

duminică, 25 septembrie 2011

José







Astăzi am fost la Jose, tânărul care vinde suc natural ciento por ciento. Pe o masă de faianță are expuse zeci de feluri de fructe a căror nume nu le știu în întregime. La fel cum sunt, aproape mereu, zeci de oameni la rând. Poate pentru că fructele sunt întotdeauna proaspete și el spune că le aduce pe străzile abrupte ale orașului în mâini. Cu mașina ar costa prea mult și nu i-ar mai rămâne bani de mers la un bar în care se adună mulți tineri. Într-un final am ales câteva, Jose le-a curățat bine și în puține minute am plecat cu un litru de suc natural preparat chiar atunci, chiar în fața ochilor.
Curând îmi va lipsi sucul natural ciento por ciento. Curând voi parcurge din nou cele doisprezece ore jumătate până la aterizarea la Amsterdam. Mă tot gândesc la cum e în avion. Există două momente de adevăr în avion, decolarea și aterizarea. Îmi place să mă uit la oameni în avion. Toți vin importanți, îmbrăcați în social, în convențional. E spectaculos cum toți, când avionul se desprinde de sol, sunt reduși la uman. Nu mai sunt importanți, nu mai contează funcția sau contul în bancă, nu mai contează nici culoarea sau nația. Când motoarele se ambalează înainte de decolare, cefele multora se încordează. Poate că frica îi reduce pe toți la esență. Totul se repetă identic la aterizare. În momentele astea de adevăr toți se gândesc la cei pe care-i iubesc...



Life in pictures/ Señor Panchito y sus creaciones














joi, 22 septembrie 2011

miercuri, 21 septembrie 2011

Încă o zi cenușie.





În parc. Leagăn de dat. Mă dau în leagăn...îmi iau avânt, fac trei pași în spate...uite, bunica mea...alt continent...tata...dans la șase dimineața...mama verde, of ce verde de ochi...
Ajung iar la punctul zero, de unde am plecat, și avânt mare în față...viitor... eu fiind în același timp doi, eu și tu...câteva speranțe sfrijite...și iar ajung la punctul zero...
Iar în spate...facultate...Ponte Vecchio...uite așa, între atunci, în trecut, și iar atunci, în viitor, trec prin zero care e singurul acum...dar cine să-l prindă...Sau cine să-l vrea...


Da,acum în timp ce scriu, îmi dau seama, sunt între două ”atunci”.
Drum înspre apartamentul prea mare în care dorm.
O vitrină. Mă opresc o clipă și mă uit prin vitrină, la peștii dintr-un acvariu mic...mă gândesc cu milă la ei că sunt închiși. Și brusc mă gândesc că poate și ei se uită la mine cu aceeași milă. Poate că ei, uitându-se la mine, mă văd închisă într-un acvariu și mai mic. Și zic: săraca...


În sufragerie.
Tv deschis. Oameni indecenți. Tv închis.
Câteodată vezi lucruri mult mai interesante la Tv când e închis. De exemplu: îmi văd reflexia în negrul ecranului. Realizez că sunt martoră...La ce? Martoră la viața mea...Mă gândesc serios,foarte serios că ar trebui și trebuie să-mi trăiesc viața!Să mi-o trăiesc. Eu pe ea, și nu ea pe mine...
Închid ochii.
O imagine haioasă care îmi face semn că totul e OK.
Chicotesc în gând.








Miercurea tăcută/ Reflections and loneliness





duminică, 18 septembrie 2011

Poate

La amiază am văzut un documentar despre oamenii din Siberia. Și mi-am amintit de o imagine pe jumătate uitată pe care am văzut-o din tren, când mergeam de la Moscova spre Leningrad.
Era dimineață, soarele de-abia înroșise putin cerul. Era o ceață deasă, de lapte, foarte joasă. Cam de la sol până la corola copacilor. Copacii erau demult desfrunziți, nu se vedeau din ceață decât ramurile negre. Am rămas la fereastra trenului vreo două ore, uimită. Nu s-a schimbat nimic. În afară de ridicarea soarelui pe cer, peisajul era același, doar că ramurile negre își pierdeau înțelesul, deveneau când candelabre, când mâini întinse spre infinit. Atunci, la fereastra trenului, am realizat de ce îmi place atât de mult muzica rusească și limba rusă. Au o respirație de stepă, largă și nostalgică. Și, când iubesc, rușii au în ochi stepa, stepa nesfărșită. Au sentimentul marilor întinderi, al stării pe loc. Al neclintitului...
Acum rândurile se înșiră, poate e vorba de un delir, poate nu. Poate e nevoia de a da. Poate senzația că scriu, de fapt, poate pentru mine. Și face bine să îți vezi gândurile și material. E ca și când te părăsesc pentru un moment și intră în altă realitate, precum niște păsări eliberate dintr-o cușcă. Pe cine vor întâlni în drumul lor? Asta poate că nu mai e treaba ta sau poate că vor întâlni pe cine trebuie să întâlnească...Totuși sentimentul de a le elibera e ca și cum ai trage o gură de aer curat și tare.



Parte din...





All rights reserved


vineri, 16 septembrie 2011

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Vedere




Imaginea asta a fost făcută cu mai bine de un an în urmă. Cred că era un început de mai. Un frumos început de mai, în care, țin minte că am condus aproape o noapte întreagă pentru a ajunge la locul unde a fost înghețată fotografia. O mănăstire între văi.
Acum că am regăsit-o, mă uit la ea și îmi amintesc de o vedere pe care într-un alt an țineam pe frigider. Poate că o mai am și acum pe undeva. E pe ea o bătrână adusă de spate, suind scările unei catedrale. Umbra ei pe zidul rece de piatră - umbra e mare, frumoasă și dreaptă.
Acum că mă gândesc, dacă umbra după noi va rămâne dreaptă, ce contează că ne trage pământul și ne cocoșează de ajungem să ne sprijinim în baston?
De fapt, nici nu știu dacă ne trage pământul sau ne apasă cerul...

vineri, 9 septembrie 2011

Zâmbete și fotografii





Astăzi într-o casă transformată în muzeu, pe pereți, fotografii. Multe. Fotografii cu oameni pe care nu i-am cunoscut. Toți zâmbesc. Și mă întreb de ce aproape întotdeauna când ne fotografiem zâmbim? O întreb și pe doamna care face turul casei. Răspunde că nu s-a gândit niciodată la asta. E interesant cum aproape întotdeauna arătăm că suntem fericiți. Poate că în subconștient vrem ca imaginea noastră să rămână așa, a unor oameni fericiți. Și e bine așa. Măcar asta să rămână după noi.O imagine luminoasă. Cel mai mult îmi place să îmi imaginez imaginea imediat următoare după instantaneu. Cum s-au ridicat din poziția din poză. Ce s-a întâmplat imediat dupa ce s-a luat fotografia.

Acum la radio, o trupă britanică cântă o melodie cu câțiva ani mai bătrână decât mine. Are ritm bun. Iar pe coperta albumului sunt și oameni zâmbăreți și fotografi.


luni, 5 septembrie 2011

Freddie Mercury

Încă de mititică îmi doream să îl cunosc și să îmi dau seama că aerul în jurul lui are alta densitare, ca aerul pe umărul lui se așează altfel. Și îmi imaginam că atunci când e în mișcare aerul parcă se despică, parcă îi face loc...Și l-am cunoscut, ba chiar am ajuns să-l iubesc prin muzica lui...
Despre cine poate fi vorba dacă nu despre Freddie Mercury ?


sâmbătă, 3 septembrie 2011

Try to remember

Două suflete închise în trupuri îndepărtate și despărțite de tot soiul.
Au fost unul altuia așa cum nici unul din cele două suflete nu au fost cu altcineva. Știu asta.
La fel cum știu că sufletul acesta în momentele sale de cruntă singurătate, va închide pleoapele. Dar nu, bezna nu-i va îngreuna singurătatea, ci în intunericul acela va simți  prezența care îi alungă singuratatea. Sufletul său pereche. Salvatorul și dragostea sa. Binecuvântarea de la Dumnezeu. Liniștea sa.
Iar în afară de asta nu mai știu nimic.


vineri, 2 septembrie 2011

Paradox


În încăpere e întuneric.Lucește doar o lumânare pe jumătate consumată . Dacă pe masă ar fi praf, mi-aș amintii cum el devine aur sub lumina reflectorului pe scenă.
 De când mă știu, reușesc să observ doar detaliile.Cred că esențialul se află în ele. Câteodată mă întreb cum pot să le văd dacă sunt atât de mioapă încât fără ochelari probabil m-aș lovi de mobilă prin casă. Ce paradox de neînțeles.
La radio, o voce blândă cântă despre casă. Da, și mie îmi este dor de casă. A fost doar un loc în care m-am simțit acasă și asta a fost în sufletul tău. În rest doar spații decorate cu tot felul. Iar mie nu-mi plac decorațiile, ci lucrurile simple și clare. Și e culmea, fiindcă lucrez cu decorații, cu idei ale oamenilor care îmi cer ca rezultatul să fie cât mai excepțional, cât mai complex, cât mai decorat. Da, încă un paradox.
 Deschid computerul ca să scriu...De fiecare dată când vreau să-l închid și mă întreabă dacă vreau să păstrez ce am scris îmi vine să pun săgeata pe nu- și de fiecare dată o pun pe da. Iar apoi public aici. Până când?
Și dacă tot am deschis computerul, de ce să nu intru și pe internet? Și apoi mă întreb din nou cum e posibil ca un fir să te lege de informația universală? Dacă, din prea multă informație, într-o zi îmi explodează în față monitorul? Iar de câte ori mi-e frică, îmi vine să râd în hohote. Am chiar imaginea mea în fața ecranului, cu părul zbârlit și ars. Și mai ales foarte mirată.
Păi acum, serios, cum e posibil să intre tot pe un fir...?! N-are cum...




joi, 1 septembrie 2011

E dimineață




La răsărit de soare, dupa ce m-am spălat pe față și pe suflet cu rouă, merg în bucătărie să pun de o cafea.
Aprind radioul și cu toate că încerc să dau de o melodie acceptabilă, nu găsesc.Toată lumea vorbește despre politicieni. Ce mod urât de a-ți începe ziua. După toată vorbăria lor am ajuns la concluzia că majoritatea(dacă nu cumva chiar toți) au citit modelul cel mai înalt de politician descris de Machiavelli. Cred că mulți, chiar și astăzi, încă țin pe noptieră cartea și o consult în ajunul oricărei hotărâri importante.
 Dar cum trebuia să fie politicianul ideal, conform exigenţelor lui Machiavelli? Un fel de combinaţie de canalie şi de porc. Desigur, cu condiţia să urmărească un scop nobil. În schimb am impresia că politicienii din ziua de azi cam uită scopul și se opresc doar la ”mijloace”.
Și când mă gândesc că o vecină din copilărie, o feministă înrăită, îmi spunea să intru în politică și să schimb condiția femeii în societatea actuală.  De fiecare dată când auzeam asta era ca și când prin fața ochilor mi-ar fi trecut o secvență dintr-un film de groază. Era cumplit! Tocmai de aceea, de fiecare dată când o vedeam, o salutam, iar pe urmă plecam în viteză.
Nici măcar acum nu reușesc să-mi imaginez cum ar fi să mă aflu într-o sală în care toți oamenii sunt gri.Cam nasol, probabil. Fiindcă atunci când am astfel de oameni în față, obișnuiesc să iau o pensulă și să le fac urechile una bleu și alta verde. Sunt mai haioși așa. Au haz. Realitatea, brusc, capătă poezie, capătă sclipire. Și atunci aș începe să râd. Iar când râd, se observă. Râd zgomotos,cu toți dinții mei mari și albi, căci numai așa știu să râd. Iar apoi m-ar da repede afară pe motiv de lipsă de seriozitate...
Opresc într-un final radioul și ies afară. Hrănesc patru pisici pe gardul vecin, una neagră și trei gri. Aia neagră e mama celor gri, cât erau mici puii îi aducea pe gard și ea nu mânca nimic, stătea să mănânce ei. Acum sunt mari și îi bate de nu se văd și mănâncă numai ea...Încă un lucru de neînțeles...