luni, 29 august 2011

Filă de jurnal (3)



” M-am întânit azi dimineață la o cafenea cu un vechi coleg de școală. M-a strigat, m-am întors somnoroasă și m-am uitat la omul acesta înalt cât tocul ușii întrebându-mă ce o fi vrând atât de devreme. Mi-a fost greu să-l recunosc deoarece ultima oară când l-am văzut puteam să mă sprijin pe capul lui căci era tare scund. Am fost colegi de generală, timp în care am făcut toate trăznăile posibile. Stăteam în aceeași bancă, deși, se întâmpla ca la ora de matematică eu să fiu la tablă sau să fiu trimisă pe coridor. Aveam gura cam prea mare. Din cauza asta, săptămânal, mama trecea mai des la mine la școală decât la serviciu. De asemenea pe toată perioada generalei atât eu, cât și colegul meu, ne-am rugat ca profesoara să se pensioneze cât mai curând. Mereu ne spunea că ea nu mai are mult de trăit. Zicea că avea ceva prea mult. Nu glicemia. Nici colesterolul. Nu mai știu ce. Totuși ea nu s-a pensionat, iar noi ne-am resemnat într-un final.
Îmi plăcea când colegul meu povestea de fata de la etajul doi care-i plăcea mult și care spunea multe dume. Într-o după-amiază, când maicăsa nu era prin preajmă, mi-a mărturisit că atunci când o să fie mare, va lua de soață o fată ca ea că ”Știi cum e - zicea - dacă dragostea se duce, dumele rămân, iar eu o să fiu fericit și așa”. Asta da filozofie!
Acum, după atâția ani, spune că filozofia lui s-a schimbat. Între timp s-a schimbat și înălțimea lui. Și gura mea cea mare pare că s-a cumințit. S-au schimbat multe, însă noi am rămas la fel de visători. Și în timp ce vorbim, mă gândesc la cum ar arăta o lume plină de visători. Se prea poate ca acea lume să fie idilica deoarece, cum E.Cioran spunea undeva, ”atunci când viseaza, omul nu se îndoiește niciodată”. Cred că în schimb lipsa viselor, duce la o mulțime de îndoieli...  ”

Nu mai este nimic scris referitor la întâlnire, doar niște rânduri goale,albe.
În josul paginii o dată : 6 octombrie 2008

Nu mai țin minte cum s-a sfârșit întâlnirea, dar îmi amintesc că pe această dată s-a născut Vasilica Tastaman.
Întotdeauna am avut senzația că Vasilica era o șampanie.
La fel cum întotdeauna va rămâne, pentru mine, o actriță de geniu. O șampanie blondă!


Dem Radulescu Vasilica Tastaman Cum sa agati o fata

Vezi mai multe video din haioase


duminică, 28 august 2011

Eye in the sky



Ce minune că cerul există nesfârșit și opac. Dacă înapoia cerului n-ar fi decât o imensă oglindă?
Ar însemna o mare pedeapsă: să ridicăm privirea și să ne vedem tot pe noi, în toată micimea noastră. Ce enormă singurătate...


sâmbătă, 27 august 2011

Filă de jurnal (2)

O vrăbiuță pe geam, care stă mai mult pe pervazul de la cameră.
La tv aud un dialog inteligent între un stripper și o fătucă...Ce noroc că prostia nu doare. Au.
Brusc începe să plouă ca în Bacovia, parcă și geamurile se scurg, și casa, și eu...
Nikita Mihalkov. Film. Soare Înșelător.
E superb. 65 de ani și superb.
Într-o conferință e întrebat ce înseamnă iubirea pentru el și răspunde:
Cum pot răspunde la așa ceva? Fară să fiu considerat idiot...Iubirea trebuie să se reverse ca laptele pe masă...Iubirea la toate nivelurile...Chiar și aici...nu simțiți?
Lumea aplaudă.
Câți au simțit real?
Iubirea se revarsă ca laptele pe masă... frumos. Divin.
Face parte din categoria oamenilor care îmi umplu ochii de lacrimi.
Acum, o musculiță pe tastatură...Dificultatea de  a găsi cuvinte cu care să n-o strivesc...


joi, 25 august 2011

???

Cum am putut să țin în mine amintirile, întâmplările, gândurile și sentimentele până acum, cred că voi putea și de acum înainte.
De ce să le mai expun aici?
Ca să fie murdărite cu tot felul de măgării?
În ultimele trei luni mai bine de jumătate din comentarii sunt pline de înjurături, cuvinte urâte, pline de răutate de la oameni de care nu am auzit în viața mea. Deja selecția lor a devenit o treabă destul de complicată...și eu am obosit.

miercuri, 24 august 2011

joi, 4 august 2011




București. Un drum până aici făcut degeaba. Mă hotărăsc să plec.
Înainte, însă, mă opresc la o farmacie să cumpăr niște medicamente în caz de nevoie. La celălalt ghișeu, o coadă infernală cu oameni care au rețete gratuite sau compensate. Unii dintre ei abia se țin pe picioare și toți se întreabă dacă se pot onora rețetele. Farmaciștii, mai brutal sau mai cu ochii în tejghea, răspund scurt: nu. Reacțiile sunt diferite. De la violență verbală până la lacrimi și la ridicat din umeri.
Am cerut să merg undeva unde să fiu ruptă de lume total. Poftim...Iată mi-a fost ascultată ruga: nu am nici măcar antenă...Iar eu,în ”frică” de rupere totală și în penibilul realului...mi-am luat și laptopul...pentru orice eventualitate.
Odată cu ieșirea din oraș simt un gol. Câteodată îmi place și starea de gol. E ca și când cazi de la zeci de metri cu coarda elastică într-o prăpastie. Dar știi că ești legat bine. Știi că nu e o cădere definitivă. Cordonul elastic te va trage în sus și căderea va fi oprită. Ce voluptate de-a te minții că pericolul e real, știind că ești în siguranță. E chiar un fel de perversiune a gândirii. Da, și golul, trebuie respectat. Are și el timpul lui.
Odată cu ieșirea din oraș simt un dor. Din nou un dor de crapă pietrele. Câteodată, nu știu de ce, starea de dor mi se asociază cu lupii care urlă în pustiu.
Acum conduc cu soarele pe față. Soare ce se prelinge pe suflet. Asta parcă e o frază de ”almanahe”.
Totuși e o lume frumoasă, cu toate ”culisele ei”. Și depinde și de tine unde te uiți. În întunericul mlaștinii sau la nuferii care plutesc...

joi, 4 august 2011



Miercurea tăcută/ Fata din vis





~~ COMPACT - FATA DIN VIS ~~

Asculta mai multe audio manele

marți, 23 august 2011

Regăsire


Tâmpite mai sunt cuvintele când nu poți exprima ce e înăuntru, e prea înăuntru, și eu nu ma pricep deloc să le fac să trăiasca.
Întâmplarea a făcut să ne întâlnim după un spectacol de-al său. Felicitări, flori, zâmbete și, peste toate, incapacitatea mea teribil de fizică de a mă apropia de el. Stăteam într-un colț bucurându-mă că există așa ceva și că eu sunt martoră.
Mă vede. Mulțumind politicos, începe încet-încet să-și facă drum spre mine, mă ia în brațe. Îi spun ”Acum e bine”. Răspunde ”Știu că e bine”.
 Ne așezăm în sală. Tăcem. Ne uităm ochi în ochi și, Doamne, ce stop de timp, de spațiu și de tot. Brusc nu mai există nimic, absolut nimic, decât o liniște mare. Liniștea unei regăsiri...


luni, 22 august 2011

Dar în sus?




E noapte. Covorul meu e crem cu vișiniu. Afară e urât. E liniște și mă doare capul. Aș dormi însă nu reușesc, iar număratul oilor nu și-a făcut niciodată efectul la mine. Încerc să găsesc o altă soluție, însă se blochează la un punct.

O furnică se uită în sus la un gândac
Un gândac se uită în sus la un șoarece
Un șoarece se uită în sus la o pisică
O pisică se uită în sus la un câine
Un câine se uită în sus la un cal
Un cal se uită în sus la un elefant
Eu mă uit în sus la Dumnezeu
Dumnezeu se uită în jos la noi toți
Dar în sus?


duminică, 21 august 2011

Life in pictures/ Bridge over troubled water


Îndrăgostire apusă




Cu ani în urmă.

E noapte. Toată lumea doarme. Trenul oprit în gară. Deschid geamul și mă rezem de el cu coatele. Pe peron,vreo trei persoane. Ochii îmi rămân fixați în ochii unui bărbat. Stăm absolut nemișcați și, timp de câteva minute, patru-cinci, trăim probabil cea mai mare îndrăgostire din viața noastră.
Trenul pleacă încet, nu schițăm nici un gest. Ne uităm unul la altul până nu ne mai zărim. Știm că nu ne vom mai vedea niciodată. Închid ochii, barem să-i păstrez imaginea pe retină.

Acum nu-mi mai aduc aminte decât de întâmplare și mai ales de fularul lui maron .Ochii i-am pierdut...

sâmbătă, 20 august 2011

Astăzi



Astăzi un cocoș nebun a luat-o razna și cântă la prânz.
Astăzi e înnorat.
Astăzi, cineva, de pe malul celălalt al oceanului , îmi spune că vara  începe să treacă.
Parcă e mai bine. Poate pentru că vara aceasta nu mi-a plăcut atât de mult precum celelalte. Poate pentru că a fost amânată, iar o vară amânată nu dăruiește o bucurie la fel de mare ca o vară pur și simplu. Poate pentru că orice lucru amânat conține, atunci când se împlinește, o anumită doză de oboseală, care scade din uimire și bucurie.
Astăzi am mers desculță prin iarbă. Mi-a fost dor...


”Norocul e mic și lumea e multă”



”Norocul e mic și lumea e multă”. Caragiale. Doamne, ce om trist și amărui. Ca dulceața de cireșe amare care îmi place mult.
Câteodată mi-l închipui uitându-se la noi de departe cu mare drag și milă.
Râdem în hohote la piesele lui și nu ne dăm seama că despre noi e vorba, că noi suntem personajele penibile de care râdem...Și dacă ne dăm seama, tot nu facem mai nimic să ne schimbăm.
”Norocul e mic și lumea e multă”. Mare dreptate avea.Lumea e multă.
Suntem atât de mulți încât, câteodată, ne comportăm ca și când nu am mai avea loc pe planetă.Ca și când nu am mai avea loc sub soare.
Și, într-un fel, nu mai avem loc.Un om ocupă cu tălpile lui vreo douăzeci și ceva de centimetri.
Și astfel ar fi bine, dar raza orgoliului lui e de câțiva kilometri.
Și uite așa ne călcăm pe orgoliu și nu mai avem loc unul de altul.
Și raza asta de orgoliu crește ca o umbră, din ce în ce mai mult, de aproape a întunecat pământul...


vineri, 19 august 2011

Amintiri răscolite azi.



Mi-am amintit că, într-o perioadă, pentru recuperare la un picior, am cumpărat o bicicletă de cameră.
Cam cât poți pedala fără a intra în criză? Șapte minute sau cam pe aici. Criza nu este musculară, nici pe departe, ci psihologică. Cam cât poți depune efort înspre deplasare, observând că stai pe loc...




Mi-am amintit de Lori. Băiatul brunet cu ochi albaștri, slăbuț și cu dinții încălecați. Băiatul care la un colț de stradă, vizavi de casa mea, mi-a spus într-o iarnă geroasă că nu există Moș Crăciun. Știu că am izbucnit în plâns, l-am pălmuit peste matricolă și am traversat strada printre mașini. Nu l-am iertat niciodată. Nici ani mai pe urmă,când îmi făcea curte, pentru că tot îmi aminteam ce-mi spusese.





Mi-am mai amintit de o întrebare pentru ziar: Cum e femeia dupa 40 de ani?
Răspuns: Cu cât îi cad sânii, proporțional i se ridică spiritul.
Nu au vrut s-o publice...păcat. E adevărat. Și are și haz.


joi, 18 august 2011

Ecranul...



Într-o sală de așteptare.Tavanul e foarte jos, potrivit pentru oamenii de aici. Mie, în schimb, câteodată, dă senzația de claustrofobie. Ca și capodopera lui Polanski în care toate cadrele sunt tăiate deasupra personajelor.
Pereții sunt albi. Nu m-am gândit niciodată cât de generoși sunt pereții albi, suprafețele albe. Îți îngăduie să proiectezi ce vrei tu pe ele. Și cearșaful alb al cinemaului devine mai generos când nu are imagini proiectate pe el.
Eu aș vinde bilete foarte scumpe într-un cinematograf unde să vină lumea, să se stingă lumina în sală și ecranul să se aprindă: strălucitor, alb și gol. O oră jumătate. Gol. Alb.
Oare câți vor rezista până la final? Câți vor rămâne în sală față în față cu...ei?
La final aș aprinde lumina în sală, aș deschide ușile de exit.
Fiecare ar pleca acasă cu filmul lui. Cu actorii lui. Cu povestea lui.
Unora o să le placă ce-au văzut.
 Altora nu.
Iar alții nu vor vedea nimic...





miercuri, 17 august 2011

Radio



La radio un domn cu voce tandră reamintește ascultătorilor că e criză.
E ok dacă criza e mondială...Înseamnă că nu numai eu sunt în criză, ci toată omenirea...E semn pentru mine că pot părăsi criza că doar n-o să fiu ca toată lumea.






marți, 16 august 2011

Pur și simplu



Câți artiști frumoși există în lumea asta, pur și simplu.
Prin pivnițe, pe scene mari, mici, în ateliere, săli de balet, opere, studiouri, platouri de filmare, la mese de scris, în săli de concerte, biblioteci, circuri, pe străzi. Peste tot, pur și simplu.
Oameni care visează frumos,care creează,care nu dorm noaptea pentru un gest, un cuvânt, un sunet, o culoare, o imagine, un cadru.
Unii se întreabă pentru ce? De ce o fac?
Eu cred că din cauză că nu pot altfel.
O fac așa cum respiră.
O fac din preaplin.
O fac de drag.
O fac pentru că așa știu să existe, și altfel nu.
O fac, pur și simplu.
Tu cum crezi?




luni, 15 august 2011

Timbru cu ochelari de soare




A mai trecut o zi de căutări fără nici un rezultat, iar firea mea calmă nu-mi permite să pot urla de deznădejde.
Merg pe stradă și mă bucur de lumina care în seara aceasta e ca o miere amăruie.Mă opresc la o tarabă. În spatele ei e același vânzător de timbre de la care bunica îmi cumpăra câte unul când avea bani.Îl întreb dacă mai știe ceva de ea ca să-mi ușureze căutarea. Spune că nu.
El în schimb e tot acolo.La fel de delicat și bun.La fel de drept și generos.
Mă amuză grozav un timbru pe care e o broscuță cu ochelari de soare.Îl cumpăr.
Acum când îl pun în colecția de timbre, îmi dau seama că nu știu când au apărut ochelarii de soare.S-a spus că s-au inventat pentru protecție solară.Nu cred. Da,pentru protecție,dar nu de soare. Am impresia că purtăm ochelari, ca să ascundem ce gândim, ca să vedem, dar să nu fim ”citiți”. Sunt buni ochelarii de soare. Și eu port, numai că nu pot scăpa de sentimentul de tristețe. Nu știu de ce. Parcă trișez. Și atunci, când îi port, se mai întâmplă să mă uit peste ei. Mi-e greu să mă uit prin ochelari de soare în ochii oamenilor. E un schimb inegal.



sâmbătă, 13 august 2011

Ultima plecare



Fug pentru ultima oară peste ocean.
 Pe durata zborului ascult Mozart. Îmi place la fel de mult cum îmi place inteligența umorului sau mirosul de curat. Sau să fiu protejată și să protejez. Sau dragostea. Sau unul din ghivecele mele pe care l-am împodobit cu scoici. Sau să fac prăjituri. Sau să cumpăr discuri de vinil vechi de la anticariat. Sau să stau pur și simplu lungită în pat cu ochii în tavan amuzându-mă de replica unui băiețel când trenul pleca odată din gară: ”Mami,uite cum pleacă casa omului ăla!”, hihi.
Și tare aș vrea ca acum să intre pe gemulețul cel oval, o dimineață cu soare.Și eu să poziționez paharul de apă în așa fel încât soarele să se reflecte în el. Și să beau...soare.
În schimb acum norii plâng, iar notele lui Mozart curg ca picăturile acestea de ploaie pe geam...Și e ca și cum ar ploua cu Mozart.
Și tare aș mai vrea ca la tv-ul stins din fața mea să fie o piesă de teatru. Și personajul principal să aibă ochii la fel de calzi ca ai tăi și un pic din atitudinea lui Toma Caragiu. Și uite așa din nou mi s-ar face dor de adevăratele valori. Și din nou m-aș întreba oare câți actori sunt măcar parțial ca și marele Amza care, spunea că dacă, dintr-o sală de spectacole, măcar unui om îi făcea bine, sau pleca acasă cu el în gând, însemna că efortul nu a fost degeaba și era mulțumit.
Și din nou m-ar întrista răspunsul.
Și din nou aș da vina pe timpul ăsta pe care îl trăim zicând că e dement și fugar.
”Dar nu l-aș da pe azi pentru mâine”, zice Andrieș.
Probabil că nici eu.
Dar tu?

W. A. Mozart - Track 6

Asculta mai multe audio diverse

miercuri, 3 august 2011

C'est la vie



În orașul tău am fost pentru a repara niște lucruri.
Ce gând copilăresc.
Ce idee trăznită.
Te-am zărit întâmplător.
Am vrut să te strig.
Erai fericit.
Am plecat fără să las vreo urmă.
La cafeneaua în care sunt acum apare o magie.
O fi vreun semn?