vineri, 18 martie 2011

Monologul

"Există un radiou pornit.Doar după un timp aud muzica.Doar după un timp îmi dau seama că în întuneric e cineva care cântă.Muzică pop: cer,stele,inima,iubire..iubire..
Am un singur genunchi la piept..cel care stă în spatele meu îl ține pe celălalt pe pământ...Mâinile sale le țin pe ale mele,strâns,întorcându-le în sens invers.Mâna stângă în special.
Nu știu de ce mă gândesc că poate e stângaci.Nu înteleg nimic din ceea ce mi se întâmplă.Mă cuprinde o spaimă îngrozitoare,atât de tare încât am senzația că-mi pierd mintea,vocea...cuvântul.Devin conștienta de ceea ce mi se-ntâmplă incredibil de lent...Dumnezeule,ce haos!Cum am ajuns în acest camion?Am ridicat eu picioarele,unul în urma celuilalt în timp ce mă împingeau sau m-au urcat ei,ridicându-mi greutatea?Nu știu.Nu știu.
E inima care bate atât de tare împotriva coastelor cea care mă împiedică să gândesc...Sau e durerea de la mâna stângă care devine insuportabila.De ce mi-o întorc atât de tare?Eu nu schițez nici o mișcare.Sunt ca și congelată.Acum,cel care stă în spatele meu s-a așezat comod...și mă ține între picioarele lui..strâns...
De ce mă strâng atât de tare?Eu nu ma mișc,nu urlu,sunt fără voce.Nu înteleg ceea ce mi se-ntamplă.Radioul cântă,nu foarte tare.De ce au dat drumul la muzică? De ce acum dau volumul mai încet?Poate pentru că nu țip.În afară de cel care mă ține mai sunt alți trei.Mă uit către ei: nu este lumină și nici prea mult spațiu...Îi simt calmi.Siguri.Ce fac? Își aprind o tigară.
Fumează?Acum?De ce mă țin așa și fumează?
Se va întâmpla ceva.Simt asta...Respir profund...o dată,de două ori,de trei...Nu,nu mă pierd.Îmi este doar frică.
Acum unul se aproprie de mine,un altul se ghemuiește în dreapta mea,celălalt la stânga.Văd roșul care se produce în momentul în care trag din țigară..Sunt foarte aproape.
Da,e pe cale să se întâmple ceva...Simt asta.
Cel care mă ține din spate,încoardă mușchii...îi simt în jurul corpului meu.Nu mă strânge mai tare ci doar încoardă mușchii,ca și cum ar fi pregătit să mă țină nemișcată.Primul se poziționează în genunchi într-ale mele picioare și mi le depărteaza...Am pantalonii.De ce îmi depărtează picioarele cu pantalonii pe mine?Mă simt mai rău decât dacă aș fi fost goală.
Acest rău mă distrage de la ceva ce nu reușesc să-mi dau seama ce e...Simt o căldura,la început lejer însă apoi se intensifică,până ce devine insuportabilă,pe sânul stâng.E o arsură..Sunt țigările al caror scrum a căzut pe-al meu pulover pâna ce a ajuns pe piele.Mă gândesc ce ar trebui să facă o persoană în condițiile acestea?
Eu nu reușesc să fac nimic,nici să vorbesc,nici să plâng...Mă simt ca și cum aș  fi obligată sa privesc toată scena de la fereastră.
Cel ghemuit la dreapta mea,aprinde țigările,trage două fumuri iar apoi o pasează celorlalți.Mirosul puloverului ars pare să îi deranjeze: cu o lamă îmi taie puloverul în față,pe lung...îmi taie și sutienul...îmi taie și parte din piele.La medic apoi vor fi 20 de cm de copci.Cel care stă într-ale mele picioare,în genunchi,îmi cuprinde sânii cu toată mâna...le simt ca și gheața desupra arsurii...
Acum îmi deschid fermuarul de la pantaloni și fiecare face câte ceva ca să mă dezbrace.
Cel care mă ține intră în mine.Îmi vine să vomit.Trebuie să stau calmă,calmă.

"Mișcă-te și dă-mi plăcere."
Eu ma concentrez pe cuvintele din melodii,inima mi se rupe,nu vreau să ies din neștiința mea.Nu vreau să înțeleg.
"Mișcă-te și dă-mi plăcere."
Sunt de piatră,nu simt nimic,îmi spun.
Acum lama cu care mi-au rupt hainele,o plimbă pe obraji.Sângele se prelinge pe gât.
E rândul celui de-al treilea.E oribil să simți înăuntrul tau niște bestii.
"Sunt bolnavă de inimă.Încetați."
Mă cred sau nu,se ceartă.Se decid să mă lase liberă,însă nu înainte de a stinge ultima țigară pe gâtul meu.Acum leșin.
Apoi simt că mă mișcă.Mă îmbracă cel care nu s-a bucurat ca ceilalți și se plânge ca un copil.
Camionul se oprește și mă lasă în parcul de unde m-au luat în timp ce mă îndreptam acasă de la servici,iar apoi pleacă.
Țin cu mâna dreapta geaca ca să-mi acopăr sânii.E întuneric.Mă simt rau...nu doar din cauza durerii fizice ci și din cauza scârbei,a umilinței,a mizeriei pe care o simt pe-ntregul corp...Sprijin capul de un copac...Mă dor până și firele de păr..Îmi trec mâna peste față.E plină de sânge.Ridic geaca mai sus...
Merg și merg nu știu pentru cât timp.Fără să-mi dau seama mă aflu în fața sediului poliției.
Mă rezem de zidul clădirii de peste drum cu privirea către poliție.Mă gândesc cu ce ar trebui să mă confrunt dacă aș intra acum...Parcă aud întrebările lor.Parcă văd fețele lor.Parcă văd zâmbetele lor pe jumătate...Mă gândesc și reflectez din nou...Apoi mă decid.
Mă întorc acasă...Îi voi denunța mâine."

Dedic acest mesaj tuturor femeilor care suportă violența și le îndeamn să reflecteze.Dedic acest mesaj de-asemenea bărbaților pentru a învăța ceva din povestire.

2 comentarii:

  1. La câte rele-s, mă mir cum de ne mai rabdă Pământul!
    Frumos scris monologul, atingând o temă de actualitate. Felicitări pentru postare!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc Danielle!Este un pic agresiv,însă descrierea unui astfel de act nu putea fi altfel.

    RăspundețiȘtergere