joi, 24 martie 2011

At Seventeen...

La șaptesprezece ani:
   -Aveam niște ochelari de vedere identici cu cei pe care ii purta Lennon ,însă au fost făcuti de bunicul meu într-o dupamiază în garaj.Îi purtam mereu și nu mă deranja să fiu ochelaristă.Atât de mult îmi plăceau încât  i-aș fi ținut pe nas și-n somn.
   -Aveam mereu unghile făcute cu un roz pal sidef și obișnuiam să-mi fac freza în reflexia din ele.
   -Aveam un câine caruia îi cântam la ghitară iar el stătea cu botul și blănița moale pe picioarele mele liniștit,lucru care se întâmpla doar atunci fiindcă de obicei era agitat și mereu îl măcina câte ceva.
   -Aveam un vechi aparat Tesla la care ascultam colecția de discuri de vinil a bunicilor.Ca să alung plictiseala aveam nevoie doar de aparatul Tesla și de niște discuri.Cu cine,când și unde era neimportant.
   -Aveam ideea ca iluziile sunt ca un antinevralgic. Nu vindecă, dar amorțesc durerea și, câtă vreme își fac efectul, nu te plângi.
   -Aveam obiceiul să transform dragul unui băiat în prietenie.Adică el venea la ușă,emoționat,gătit,cu cămașă și pantaloni de stofă,cu inima-n gât,cu părul aranjat cu apă și zahăr-tehnică folosită înainte de apariția fixativelor-,cu flori,pregătit să mergem la cinema.În schimb eu eram îmbrăcată lejer în niște pantaloni de in și-un tricou alb cu o poșetă din macrameu pe umăr.Ajunși la cinema el vroia să vedem un film romantic,dar mă lăsa pe mine să aleg.Așa că în sală vizionam o comedie la care râdeam împreuna în hohote deoarece atunci comediile erau comedii și nu se dădeau banii pentru a vedea ieftineala de astăzi.Și continuam glumele tot drumul înspre casă.Romantismul se dădea complet la o parte din sufletul lui,din umbra lui,din toată esența lui.A doua zi nu știu cum se făcea că eram prieteni la cataramă...

   De toate acestea mi-am amintit acum în timp ce Janis Ian povestește cum a descoperit un adevar despre iubire la șaptesprezece ani.
   La șaptesprezece ani eu am descoperit că eram fericită chiar și-așa ochelaristă,chiar și-așa cu o mulțime de prieteni băieți,chiar și-așa cu unghile roz pal sidef... 
   Astăzi la șaptesprezece ani distanță descopăr altceva și anume că nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe...

6 comentarii:

  1. ..., iar după alţi vreo şaptesprezece ani îţi aminteşti cu fericire de toate tristeţile avute. Ba, te şi fericeşti pentru ele, sau pentru că avuşi acest răgaz de trăire ... (glumesc... amar, în stilul meu).
    M-a amuzat originalul fixativ! - nu ştiu de el - diferenţă de generaţii...
    Îmi place stilul tău! Te citesc cu plăcere!

    RăspundețiȘtergere
  2. Probabil că nu ai ratat O mie de miliarde de dolari...

    RăspundețiȘtergere
  3. Bună seara!
    Este plăcut la tine, am citit cu zâmbet dulce- amărui! Este gustul amintirilor..

    RăspundețiȘtergere
  4. Frumoasa fotografia :) La 17 ani eram indragostita absolut lulea de un blond cu ochii albastri si suspinam tot timpul dupa el. Acum la vreo 10 ani distanta, am printul meu din povesti, langa mine. Brunet si cu ochii caprui.
    Dar exista o melodie: je ne regrette rien. ni le bien, ni le mal.

    RăspundețiȘtergere
  5. Foarte frumos scrii. Uman, plin de caldura. Melodia m-a facut sa larimez ca o proasta.

    RăspundețiȘtergere
  6. http://www.youtube.com/watch?v=Dn8-4tjPxD8

    suntem lumi distanta, da' am vrut sa te salut.

    RăspundețiȘtergere