vineri, 16 decembrie 2011

Sărbători fericite!

Sărbători fericite tuturor celor care au trecut aici pe blog des, din când în când sau fie și o singură dată!


Cu drag,
Vera

duminică, 4 decembrie 2011

Pauză

Blogul  intră de astăzi într-o pauză. Nu știu dacă lungă, scurtă sau definitivă...

joi, 24 noiembrie 2011

Time flies

După amiaza a plouat cu soare. Acum, seara, e ger.
În casă e cald și miroase a scorțișoară....








luni, 21 noiembrie 2011

Leapșa

  1.Ce vârstă are cel mai vechi blog pe care îl cunoașteți?
R: Aproximativ șase ani.


  2.Care este primul blog  pe care l-ați descoperit, de îndată ce ați intrat în virtual?
R: Sunt câteva, însă nu mai țin minte ordinea și nu aș știi să spun care este primul.

  3. Regretați închiderea vreunui blog? Dacă da, care anume?
R: Până acum nu s-a întâmplat ca un blog care-mi place mult să se închidă definitiv, deci răspunsul e nu.

 4. V-ar bucura închiderea vreunui blog, dacă da,  care anume?
R: Nu.Nu văd nici un motiv de bucurie în asta.


  5. Care este blogul pe care îl vizitați cel mai des?
R:Vizitez diverse bloguri, bloguri în spatele cărora se află oameni inteligenți, oameni sensibili, oameni frumoși, oameni simpli, oameni.
Nu m-aș putea limita la unul singur.

  6.Cam cât timp credeți că poate un blog să-și justifice existența?
R:Atâta vreme cât comunică ceva fie prin cuvinte, fie prin imagini sau sunete sau orice altceva.

  7.În ce codiții v-ați închide blogul?
 R:Nu ar fi o condiție anume, ci pur și simplu într-o zi m-aș opri.

  8. Ce vârstă are blogul?
 R: Cam zece luni.

  9. Este bloggingul  un viciu, dă dependență?
R: La modul general e discutabilă chestiunea. În ceea ce mă privește, nu.


Leapșă trimisă de către INCERTITUDINI

joi, 17 noiembrie 2011

Wendy van Dijk

O actriță olandeză grozavă,hihihi

Interviu cu Donny Osmond
Partea 1:



Partea 2:




Interviu cu The Three Degrees





Ei bine, vă place de Wendy?

miercuri, 16 noiembrie 2011

Câteva idei încâlcite

Într-un colț de ziar, o declarație a lui Dustin Hoffman : When you get to my age, you cry at the weather reports.
Cred că minte. Ar fi lăcrimat la orice vârstă. Pentru că e artist, generos și deschis. Ar fi lăcrimat și ar fi fost emoționat și la 26, și la 47, și la 59 și, iată, la 74 de ani.
De asta și este Dustin Hoffman.
Afară e ceață și plouă. Vorbesc cu cineva la telefon și-mi spune - la mine plouă de la stânga la dreapta-, îi răspund -la mine plouă de la dreapta la stânga-. Suntem invers, îmi spune el. Deci de fapt stăm față în față, continuă...
Stăm față în față de mult, da, rău e că nu ne vedem .
La tv e un film despre război, amor, viață și moarte.
Într-una din replici e ideea că viii sunt minoritatea. Suntem mult mai puțini decât toți cei care au trecut pe pământ de la început. Am mai înțeles ceva. Că noi, ăștia, care ne credem buricul pământului...vai de capul nostru...mai suntem și minoritari. Majoritatea tăcută ne observă cu îngăduință și iertare...
Ei, și uitându-mă la film mi-am amintit de un profesor de filozofie, mustăcios. Spunea că un om care se gândește la moarte în fiecare zi nu poate fi decât fericit...Nu am încercat să fac astfel. Am procedat bine? Rău? Nicicum?
Mai zicea că doar așa înțelegi și te bucuri cât de cât de clipă și de privilegiul de a fi în viață.
Da, am mai citit și eu pe pereții unor mănăstiri cuvintele sfântului Antonie cel Mare: ”Dacă am trăi fiecare zi ca și când  am muri azi, altfel ne-am bucura”.
Cred că de asemenea contează în viață la ce pereți te uiti și ce pereți descifrezi. Sunt ,ca în fiecare lucru, alegeri. Citești graffiti pe sub poduri, inscripții în WC-uri, în ganguri, pe pereți de clădiri, poezii unde nu te aștepți, în baruri.
Parcă trăim timpul în care esențele filozofice au devenit reclame! Păcatul este că ele nu mai ajung la noi, că nu le mai percepem decât ca pe niște reclame. Fiind pe toți pereții și fâlfâind pe clădiri, își pierd sensul. Cuvintele parcă nu mai au multă putere. ”Trăiește clipa” e doar un exemplu...
Pentru câteva momente sau mai mult mă simt singură, mică, neputincioasă, inutilă și părăsită și brusc îmi imaginez un alt film al vieții mele. De exemplu oare aș fi în stare să merg o zi întreagă prin noroi după o turmă de oi? Aș avea rezistența să stau in frig, în viscol și ploaie? Și aș mai avea oare cheful sau detașarea sau forța să mă mai și bucur de asta?...Probabil că da, însă cu o condiție: să fie o singură dată. Și să știu că după asta, gata. Revin la normal și ma duc acasă unde e cald și lumină și bine...Dar dacă aș continua așa, în frig, în ploaie, în noroi, toată viața...aș mai avea forța să mă bucur?...
Nu e așa de ușor. N-am de unde să știu. O fi un semn bun că barem mă întreb. Sau poate că nu.
Acum la tv se vorbește despre criză. Da, toată lumea vorbește despre criză decând o simte în buzunar. Se vorbește însă mai puțin de ea atunci când se simte în suflet și în cap. Cred că criză e de mult. Criză de modele, de frumos, de visuri...

luni, 7 noiembrie 2011

Prima ședință

Mi se propune să fac o introducere despre artă în toate formele ei unor adolescenți de la un liceu artistic.
Șase ședințe de câte o oră.
Tind să refuz.
 Mi se spune că ședințele acestea sunt esențiale, pentru că elevii nu știu ce e aia artă după aproape patru ani de liceu.
Îndoiala că aș putea eu să le clarific ideile în câteva ore, idei care n-au fost înțelese nici în cei patru ani de scoală.
Îndoiala că aș fi în măsură să predau cuiva cursuri despre artă.
Prima ședință e dedicată cunoașterii reciproce, dialogului.
Astăzi de dimineață o clasă superbă de liceu. Se deschide ușa și încep să intre 70 de liceeni zgomotoși, apatici.
Câteva glume pentru a sparge gheața.
Întreb câți dintre ei au fost vreodată la un muzeu de artă. Din 70  ridică mâna doi. Bun început. Dar la cinema? Râsete. Toată clasa mâna sus. Vă place Al Pacino? Liniște. Nu știu cine e. Blocaj la mine.
 Cine vă place? Vedetele. Se aude o înșiruire de nume de jumățăți de buletin care astăzi sunt în centrul atenției și mâine deja nu. Buuun. Discuție despre silicoane, formă, aparențe...Un tânăr mă întreabă ce cred eu că înseamnă să fii vedetă. Lovitură sub centură. Și totuși trebuie să dau un răspuns mai bun decât ”nu mă pricep, hai să discutăm despre Michelangelo ”. Spun o scurtă povestire reală cu un actor care, într-o zi, a ieșit pe bulevard . Actorul avea, atunci când a plecat de acasă , o cămașă albă, călcată. Când s-a întors, cămașa era neagră, murdară, plină cu urme de mâinile care l-au atins. De ce? Pentru că lumea îl oprea să-i spună că-l îndrăgește , că i-a plăcut cutare scenă, că ar vrea să-l vadă mai des și de fiecare dată primea o îmbrățișare, o atingere, o vorbă bună. Închei zicând că asta înseamnă pentru mine vedetă în sensul real, adevărat sau putem chiar să uităm cuvântul vedetă și să spunem că asta înseamnă să fii un artist iubit.
Liniște în clasă.
Brusc de silicoane nu mai pomenește nimeni.
Începe o discuție plăcută despre ce este important, despre frumusețea de a-ți exprima sentimentele, despre iubire și dăruire...și uite așa ajungem la artă...
Brusc copiii apatici nu mai există...

Ora se încheie.

vineri, 21 octombrie 2011

Copilași





Îmi plac mult copii. Cu toate acestea nu fac istericale când văd un copilaș , cum multe fac, și nici nu mă repezesc să îl prind de obraji sau să îl sufoc cu pupături sau să izbucnesc în plâns.
Pur și simplu mi se umezesc ochii și simt o căldură mare în suflet.







miercuri, 19 octombrie 2011

New York, New York

  Invitație la o conferință. Și fiindcă pentru moment sunt mai aproape, accept.
  O dată depășită senzația ciudată că lumea se uită la mine ca și cum aș fi ceva de mâncare, ca și cum aș fi nu îmbrăcată serios, formal,  ci complet goală, iau cuvântul. Are loc o dezbatere interesantă.
  Se încheie și ies pe stradă. A treia oară în acest oraș. Am auzit că oamenii au reacții diferite. Unii se închid în camere și se simt zdrobiți de verticala orașului. Alții se simt mândri că fac parte din specia care a ridicat această minune și nu dorm noaptea, preferând să se uite afară din zgârie-norul din Manhattan, la oraș. Așa pur și simplu.
Într-adevăr Manhattanul te poate călca în picioare sau te poate ridica la înălțimea lui, numai privindu-l. Din nou, totul depinde de tine.
Acum mă gândesc cum să te simți zdrobit de o verticală? Mereu am crezut că numai orizontala te poate zdrobi. Pe verticală te poți cățăra, urcând, progresând, pe orizontală doar te târâi....


Foto curând



Miercurea tăcută/ Ochi luminoși, poveste, copilași




luni, 17 octombrie 2011

O boală

Am cunoscut astăzi o bătrână care vinde ierburi. Știe fiecare plantă din chioșcul ei la ce folosește. Cutare la dureri de stomac, cutare la stări de vomă, cutare face bine la circulație, etc.
Și în timp ce-mi spunea care pentru ce e, mă gândeam că se caută remedii la tot felul de boli, dar la unele nu se gândește nimeni. Cum ar fi de exemplu invidia.
Dacă s-ar face un sondaj cu cât la sută din omenire e lovită de invidie, cum se obișnuiește pentru celelalte boli, rezultatul ar fi în fruntea tuturor.
Ba chiar e o boală interesantă! De exemplu nu se manifestă atâta vreme cât nu reușești nimic în viață, atâta vreme cât stai închis în casă și arăți ca un marțian hidos.Cum ai realizat ceva și dacă munca ta e pe deasupra cinstită, pac!, invidia dă pe dinafară ca laptele fiert la foc mare în oală mică.
Mă pufnește râsul,sau nu, când mă gândesc că unii sunt dispuși să pună mână de la mână și să-i plătească pe alții să stea acasă, să facă pe salata sau pe conopida, să se bucure de soare și de ploaie și atât.



Burning heart





duminică, 16 octombrie 2011

Circus


Îmi place mult la circ. Și totuși au trecut câțiva ani de când am fost ultima oară. Poate pentru că îmi place mult de asemenea să am cu cine să râd la circ...







A fost frumos și singură. Nu înțeleg de ce am lăsat să treacă atâta amar de vreme.




Life in pictures/ Femei Peruane






marți, 11 octombrie 2011

Bucurie!!!

Când am ascultat-o pentru prima oară, am fredonat-o timp de o săptămână. Am regăsit-o astăzi. Ce bucurie!
Dacă vă place Iris, aici o melodie grozavă





joi, 6 octombrie 2011

...

Îmi plec fruntea în fața cerului sufocat de stele. În seara aceasta sunt mai multe luminițe îndepărtate decât în zilele trecute. Una dintre ele este Steve Jobs...

http://www.apple.com/stevejobs/

miercuri, 5 octombrie 2011

Bucățele dintr-o zi

Dimineața devreme.
În orașul ăsta al meu, mersul cu mașina în locurile unde ar trebui să merg, poate fi o adevărată încurcătură. Așa că deseori prefer să merg pe jos. E bine. Se spune că mersul pe jos face piciorul frumos.
E devreme,iar aerul e rece și umed. Pe banca dintr-o stație de autobuz, o cerșetoare. Cam 50 de ani, dar de unde poți ști? Murdară, înfrigurată, cu un fes strâmb pe creștet. Un palton ponosit și obosit la fel ca ea. E amețită de băutură ieftină. Fumează și vorbește cu voce tare, singură. Vorbește perfect în franceză și engleză. Doamne, cum s-o fi întors pagina vieții ei?

La amiază
În piață, printre salate și portocale, un scandal pe cinste. Mă gândesc o clipă la Caragiale și La Moși. Da, aici jos la noi, doi și cu doi fac tot patru boi. Aici la noi nu s-a schimbat aproape nimic. E de rău...E de bine..

Seara.
Vivaldi. De ce ”merge” mai bine seara? Sigur , e solar- ei și? Mă întreb în ce parte a zilei a compus Anotimpurile?

Noaptea, în pat, am fiori reci pe spate...



marți, 4 octombrie 2011

Ghici, ghici

La un concurs interesant.
Cerință: o scenografie structurată în așa fel încât să poată fi ușor camuflată în mai multe scenografii, adică într-un episod de la o săptămână la alta, ambientul să fie complet diferit, însă totul în același platou.
Cireașa de pe tort: posibil de realizat cu un buget strâmtat din toate părțile ca o fustă, dar excelent din punct de vedere al calității. Ha! Bineînțeles! Nimănui nu i-ar plăcea ca, la transmiterea în direct, un panou sau un artificiu să cadă la vreunu în cap în fața întregii națiuni.
Timp de expunere al proiectului: 15 minute de individ.
92% din participanți vorbesc 2 minute despre scenografie. Cele 13 minute rămase despre ce vor admira în mod special oamenii, și cum vor fi extaziați să se uite la cutare floare spânzurată în mijlocul platoului. În cele 13 minute are loc o invazie de tot felul de adjective de care eu nu am auzit vreodată. Puncte de forță lipsă, detalii de realizare lipsă, avantaje,dezavantaje lipsă, încadrare în buget da ori ba lipsă, doar cai verzi pe pereți.
Uimirea și senzația clară că am venit, de fapt, pentru altceva. Întrebarea: cum să ghicești ce va place în mod special o chestiune întregului popor? E ca și când , într-un restaurant,  aș ghici ce vrea la cina domnul de la masa de alături. E imposibil. Pot să spun ce aș vrea eu la cină, ce mi-ar plăcea mie să văd și să susțin asta cu o serie de argumente.
Cele 15 minute ale mele trec și plec cu senzația că întreaga dimineață am stat să ascult horoscopul în amor, afaceri și alte brambureli...




duminică, 2 octombrie 2011

Inside the Actors Studio

O emisiune grozavă la care mă uit cu drag de fiecare dată când am o fărâmă de timp liber.

Inside the Actors Studio cu James Lipton. Muzică: Angelo Badalamenti








vineri, 30 septembrie 2011

Cred că ar trebui..

Cred că ar trebui să mă opresc din scris. Dar pentru asta s-ar cuveni să am un final. Ha!, de parcă am avut un început. Iaca, niște cuvinte care s-au cerut a fi scrise, așa, pur și simplu, fără nici o pretenție...

Vis. Film indian. Nuc neînflorit. Te iubesc MRP

Am adormit aseara și am visat un film prost care rulează, un film care nu știu unde duce- și eu sunt curioasă - și oricum mă duce el pe mine deocamdată, nu eu pe el. E un film cu dureri și vrăbiuțe, cu râsete și elefanți albaștri, ca un film indian regizat tâmpit, cu mare success de public, melodramatic și kitsch. Am mai visat că mă uitam la un nuc neînflorit. Și stând și uitându-mă la el, a început să facă o mulțime de nuci verzi, mari și frumoase. Totul părea filmat cu mai puține imagini. Adică totul se petrecea mai repede: nuca trecea în secunde de la verde la brun - și cădea.
Am adormit aseara și am uitat să închid geamul. S-a trântit fereastra astfel trezindu-mă.
Într-un final am adormit din nou și am visat cum viața mea era sub forma unei cărți albe care își dă singură paginile. Pe partea stângă a cărții, pe foaia albă, ca desenat din fum, apare chipul lui MRP...Mă bucur ca un copil și îi spun: te iubesc. Nu-mi răspunde și dispare odată cu desenul de fum. Mă trezesc din nou brusc...


marți, 27 septembrie 2011

Amintire, profesor, meserie curvă, cum crezi?



Amintirile mele sunt ca niște animăluțe speriate. Le e teamă să iasă la lumină. Stau acolo, în beznă, și se hrănesc din mine.
Și când vor ele, scot capul afară.
Îmi amintesc cum, cu câțiva ani în urmă, un profesor drag mie, un nebun frumos în spirit și un cuminte duios mi-a spus o vorbă despre drumul pe care urma să merg. Știu că m-a uimit. Eram chiar în piața din care se vedea toată splendoarea de oraș, el înalt cât coloana infinutului. Avea ochii albaștri pentru că îi ajungea capul până la nori,  iar cerul i se reflecta direct în ochi. Eu la fel de mititică, uitându-mă în sus la el. Ei, și acolo în piață, după un moment în care am vorbit câte-n lună și-n stele, mi-a zis despre această profesiune divină că ”e frumoasă ca o femeie, dar să știi că-i cam curvă”.
Și ce înseamnă o curvă? Cineva care oferă plăcere pentru bani. Pe o parte, da, e adevărat, oferi o plăcere vizuală. Se poate spune că e o meserie cam curvă.
Problema e cât poți exista frumos în toată această curvăsăreală. Adică fără să te calci în picioare. Fără să trădezi credințele tale, viața ta și tot ce ai mai sfânt. Cred cu tărie că se poate exista frumos și fără compromisuri. Nu spune nimeni că nu e mai greu, dar cu siguranță ai o satisfacție când în spatele tău e curat. Și tare mai cred că asta se poate aplica la majoritatea meseriilor...Tu cum crezi?

duminică, 25 septembrie 2011

José







Astăzi am fost la Jose, tânărul care vinde suc natural ciento por ciento. Pe o masă de faianță are expuse zeci de feluri de fructe a căror nume nu le știu în întregime. La fel cum sunt, aproape mereu, zeci de oameni la rând. Poate pentru că fructele sunt întotdeauna proaspete și el spune că le aduce pe străzile abrupte ale orașului în mâini. Cu mașina ar costa prea mult și nu i-ar mai rămâne bani de mers la un bar în care se adună mulți tineri. Într-un final am ales câteva, Jose le-a curățat bine și în puține minute am plecat cu un litru de suc natural preparat chiar atunci, chiar în fața ochilor.
Curând îmi va lipsi sucul natural ciento por ciento. Curând voi parcurge din nou cele doisprezece ore jumătate până la aterizarea la Amsterdam. Mă tot gândesc la cum e în avion. Există două momente de adevăr în avion, decolarea și aterizarea. Îmi place să mă uit la oameni în avion. Toți vin importanți, îmbrăcați în social, în convențional. E spectaculos cum toți, când avionul se desprinde de sol, sunt reduși la uman. Nu mai sunt importanți, nu mai contează funcția sau contul în bancă, nu mai contează nici culoarea sau nația. Când motoarele se ambalează înainte de decolare, cefele multora se încordează. Poate că frica îi reduce pe toți la esență. Totul se repetă identic la aterizare. În momentele astea de adevăr toți se gândesc la cei pe care-i iubesc...